Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Cântarea războiului

de Ionică Acu

II. Plecarea de acasă; la stație

Ziua de mobilizare

Pentru toți cu îngrijorare,

În țară mare bănat,

Tot omul e supărat,

Preoții fac slujbă sfântă,

Mult muierile se cântă

Când pe toți binecuvântă,

Cei ce luau cu oftare

Merindea lor de plecare

Merindea cea sufletească,

Taina cea dumnezeiască.

Din biserică-am ieșit

Și-am stat gata de pornit

Și toți oamenii din sat,

Toți cu noi mâna au dat.

Și copii nevinovați

Ca și oameni învățați

Ne doreau în gura mare

Mult bine pentru plecare:

„Cale bună! Sănătoși,

Să ne vedem veseloși,

Să luptați cu stăruință

Pentru-a noastră biruință!”

Vai de săracii copii

Cum își plângeau părinții.

Și soțiile pe soți

Îi plângeau ca pe cei morți.

Așa din sat am ieșit

Către stație-am pornit,

Mai strigând, alții cântând

Și din ochi toți lăcrimând.

Și tot satul a venit

Pe noi de ne-a însoțit,

În lipsă de ceteraș

Am avut și fluieraș.

Când la stație-am sosit

Trenul nu a fost venit,

Am stat câteva minute

Cu povești și vorbe multe.

Până trenul a venit

Eu soția mi-am poftit

Ea lângă mine-a venit

Și mândru am povestit:

„Fără cuvânt de ponos,

Mă rog, soție, frumos,

Copila tu nu o bate,

Și să nu fiți supărate,

Că eu de-oi avea noroc

Înapoi iară mă-ntorc,

Tu numai te roagă bine

Să mai ai parte de mine,

Că noi mândru am lucrat

Până asta s-a-ntâmplat

Și mândru ne-a mai ticnit

Care de unde-am venit.

Dar de acum înainte

Să luăm bine aminte

Ori de unde îi veni

Pe mine nu mi-i găsi

Numai pe-a noastră copilă

Și de dânsa fie-ți milă!

Ea rămâne fără tată

Și va fi rău supărată.

Ori de unde vei veni

Numai singură vei fi,

Singură cu copila

Pe lângă casa voastră,

Casa cea fără bărbat

E ca locul surupat!

-Rămâneți cu sănătate

Că eu mă duc mai departe.

Zic iar: nu fi supărată

Nu ești tare-nstrăinată:

La tine câteodată

Va veni și al tău tată,

Vor veni și ai tăi frați,

Și dorul vă stâmpărați.

Dar de mine e mai rău,

Că mă duc din satul meu.

Și mă duc în țări străine,

Unde nu cunosc pe nime”.

Acestea grăiam din gură

Stând cu soția singură,

Dar inima mă durea

Că rămânea singurea,

Numai trei ani au trecut

De când ne-am căsătorit.

Mașina a fâșcâit

În stație s-a oprit

Oamenii au cuvântat

Și din ochi au lăcrimat:

„Haideți să dăm mâna, frați,

Că de-acum vă-nstrăinați,

Dumnezeu sfântu v-ajute

Ori în cătrău vă veți duce

Să veniți cu sănătate

Și de rău să fiți departe!”

III. Pe tren până la Bistrița

Cu toții au prins a plânge

Căci mergem la mare sânge.

Toți frumos ne-am despărțit

Și pe tren toți ne-am suit.

De la noi a fost om mult,

Multe vagoane-am umplut.

Rebrișoara e sat mare

Și multe cătane are,

Sute opt până la mie

În vreme de bătălie.

Mașina a fâșcâit

Și-a dat semnul de pornit,

Și toți strigă: „Să trăiască

Țara noastră cea crăiască

Și familia-mpărătească

Și nația românească

Și moșia strămoșească!”.

Mașina a fâșcâit

Cu acestea am pornit.

Mașina încet mergea,

Căci om mult tare era

Și n-a putut merge tare,

C-a fost greutate mare.

Câți oameni pe lângă drum

La toți am zis: „rămas bun!”

Și așa ne-am despărțit,

La Năsăud am venit.

Trenul iară a oprit

Tare mult om s-a suit.

Câtă lume s-a fost strâns,

Tot cu lacrimi și cu plâns!

Mașina a fâșcâit

Și mai departe-a pornit

„Să trăiască!” în gura mare

Toți ne strigau, cu oftare.

Câte ștații am trecut

Tot așa s-a petrecut.

Noi cântăm și chiuim

Până la Beclean sosim.

Aicea trenul s-a întors,

Noi cu toți ne-am dat jos.

Dintr-un tren ne-am coborât

Și pe altul ne-am suit,

Către Bistrița-am pornit.

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu