Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.

Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).

Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915.  Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.

Steagul nostru

E zdrențuit bătrânul steag,

De vânt, de ploaie și de luptă,

Dar sfântă-atârnă de toiag

Mătasea-i falnică și ruptă…

Prin vifore de fier și foc,

Năvalnicii vrăjmași să`nfrunte,

El a sburat din loc în loc

Cu șoimul glorios pe frunte.

Sub pre sfințitu-i patrafir

Primiră-a noastre oști botezul,

Prin lungul veacurilor șir,

Soldați înfiorați de crezul

Isbândei – visul unui neam –

În jurul lui făcut-au roată…

Și`n grele vremi, când sufeream,

În el ne-am pus nădejdea toată!

Cu el în frunte am pornit

Voinici escaladând carpații

Urcând pe creste de granit

Să desrobim de-apururi frații…

Iar șoimii codrilor cărunți

Unind străvechile meleaguri

S`au înfrățit pe culmi de munți

Cu șoimii noștri de pe steaguri!

Privind drapelul românesc

A tresărit întreg Ardealul,

Străvechi pământul strămoșesc

Văzu cu ochii idealul…

Părea`n avântul uriaș

C`a înviat Mântuitorul:

Pe cetățuie`n Făgăraș

Se înălțase tricolorul!

Pe cer, ca un incendiu viu,

Se desfăcea în falduri steagul,

Suia pe ziduri la Sibiu,

La Alba Iulia…Șiragul

Ostașilor, ca`ntr`un miraj,

Urca tumultuosul iureș…

Și steagul flutura la Blaj,

Și flutura în Maramureș.

Măreț, sub fulgere de-oțel,

El prinse vechi cetăți în salbă…

Hotinul l-a văzut și el,

Chilia și Cetatea Albă!

Ca sfinte-odăjdi ce ne păzesc

Pe veci hotarele ne leagă:

Și astăzi, steagul românesc

Oblăduiește țara`ntreagă!

Închinare Oștirei Române

Ostași ai țărei, falnici străjeri, lumină vie,

Ne îndreptăm simțirea de-apururea, Eroi,

Mântuitori ai vremii și paznici de moșie,

Apostoli ai credinței, piloți de veacuri noi!

În voi ne-a fost nădejdea, prin vremurile grele,

Vlăstari ai țărei noastre, pădure de stejari,

Stejari și brazi și paltini din vremurile mari,

Nebiruită oaste, cu vulturi pe drapele,

Ce-ați înfruntat furtuna cumpliților barbari!

Pe unde voi trecut-ați, cresc luminoase fructe,

Cohorte neînfrânte, sutași semeți și duri,

Sterilitatea stepei și bezna din păduri

Ați preschimbato-n temple, cetăți și apeducte

Tăind cărări pe fluvii și drum prin munții suri…

Din negurile vremei șiragul vostru vineri

Și din vâltori de lupte răsare nesfârșit,

Sub flamuri desfăcute sub viforul cumplit

Zdrobit-ați Semiluna pe câmpuri, la Rovine,

Și-ați înălțat altare pioase`n răsărit.

E lung șiragul vostru din vremi însângerate,

Plăieși, panduri, arcașii străbunilor giganți,

Făuritori de țară, și paznici de dreptate,

Ce-ați închegat credința și sfânta libertate,

Și-ați reînviat la Plevna în aprigi Dorobanți.

Mărire! Slavă vouă ostași din vremuri sfinte,

Ce-ați asvârlit rubine de sânge`n scăpărări

Și-ați semănat moșia din zări și până`n zări,

Cu jertfa voastră scumpă, eroi, ce din morminte,

Ați reaprins viața mult roditoarei țări…

Mărire vouă, șiruri de oaste neștiută,

Cu sfinți al căror nume s-a irosit pe cruci,

Voi ce-ați căzut prin codrii, pe văi și pe la răscruci,

Schimbând mănoasa brazdă în aprigă redută,

Mărire! Slavă vouă, dragi șiruri de năluci…

E lung șiragul vostru, ostași fără de nume,

Chemați de idealul spre care năzuiam,

Pădure secerată de moarte, ram cu ram,

Ce-ați suferit cum nimeni n`a suferit pe lume,

Martiri ce-ați dat, prin moarte, viață – acestui Neam!

În veci mărire vouă! Sub flamuri și drapele,

Divizii, regimente v-ați năpustit în sbor,

Și v-au văzut, Mărăștii, în clocotul sonor,

Pe stânci, pe creste`nalte și tot mai sus, spre stele,

Urcând asaltul aprig în marș biruitor!

V-a cunoscut câmpia, Siretul vă cunoaște,

La mărășești, pe luncă, acolo unde cresc

Lăstarii noi, acolo, vitejii odihnesc…

Ostași fără nume, pe-a voastre sfinte moaște

Se sprijină de-apururi pământul românesc!

Sub regi de slavă vrednici ce-au izbutit să`nchege

Hotarele străbune râvnite de dușmani,

Cu mari nădejdi, cu lupte, cu jertfe, ani cu ani,

Sub pronia cerească, de la soldat la Rege,

Slăvită fii oștire născută din Titani!

Sursa:

-Mircea Dem. Rădulescu, Cântarea Eroilor. Patria-Pasărea măiastră. Datini, București, 1933.

Prof.dr. Cornel Mărculescu