Cum se aprinde jarul când umbli în el cu vatraiul asa se aprind amintirile când le răscolesc din somnul lor, ori de câte ori gândul ma poarta spre copilărie. Cu piticul așezat în vârful scaunului în fata mea, vizibil bucuros atât de cadoul dulce primit, cât și de perspectiva ascultării unei povesti din partea mea, m-am decis sa ii spun o întâmplare reala din experienta proprie, ceva din care sa înțeleagă ca nimic nu este nou sub soare, ca ceea ce a pățit el s-a întâmplat și la case mai mari și ca mândria ne poate baga în bucluc dacă o utilizam când nu trebuie.
Fiind singur la părinți, ai mei și-au concentrat toate resursele și atenția pentru a face ceva important cu persoana mea, astfel ca la vârsta de 5 ani deja luam primele lecții de vioara.
Asa se face ca, la începutul scolii aveam deja 2 ani avans fata de colegii mei de clasa, când ei abia învățau sa tina vioara în mana eu deja cântând mici piese și concerte, lucru ce m-a făcut sa ma simt în al 9lea cer. Înzestrat și cu talent pe lângă acest avantaj deja avut, am devenit rapid un mic elev minune în cadrul scolii, iar eu, la cei 10 ani neîmpliniți încă, simțeam ca toată lumea e a mea. La examene cantam mereu piese din programa unui an școlar superior celui în care ma aflam, motiv pentru care profesorul meu era tare mândru sa ma afișeze în public la orice eveniment era în școală iar comisia mereu se întreba oare ce mai canta de data asta talentatul de la clasa cutare.
Crescut în acest norișor de puf și cocolosit și lăudat din toate părțile, fără sa am posibilitatea la acea vârstă sa cunosc și alte perspective decat cele locale, ușor ușor, odată cu adolescenta s-a instalat și o anume multumire de sine, în sensul în care dacă ma mențineam în fata celorlalți colegi era de ajuns, lucru realizabil fără prea mare efort. Asadar, studiul a început sa fie neglijat și în loc sa îmi pregătesc temeinic din vreme repertoriul, pierdeam vremea cu tot felul de piese și șlagăre care nu făceau obiectul studiului meu pe semestrul acela, dar care erau foarte populare printre colegi și mai ales colegele mele din gimnaziu. Valsuri, polci, tangouri… Toate se repezeau sa iasă din vioara mea, iar Vivaldi, Bach, Enescu… Doar când se îngrosa gluma și se apropia ceva important. Ca și în fabula cu iepurele și țestoasa, recuperam în salturi lunile pierdute și mereu ma salvam în ultima clipa, crezând ca schema va merge la nesfârșit. Examenele se transformasera în spectacole de bâlci unde mereu găseam ceva inedit de experimentat, spre marele deliciu al colegilor de clasa care după ce își cantau piesele mai rămâneau în amfiteatru sa vadă ce tâmpenii mai încerc și de data asta.
În clasa a 10-a, în iarna, ca să va faceți o idee, nereușind sa învăț toate piesele pentru examen am înlocuit una dintre ele cu o compoziție proprie, motivând ca este un studiu de… (am cautat eu un compozitor mai obscur pe internet și i-am atribuit-o lui), cu o atitudine de ” Ce, nu îl știti? Sa nu îmi spuneți ca nu ați auzit de el?!”.
Pe semestrul al doilea, nedorind totuși sa mai repet emoțiile de pe primul, am decis sa o iau mai din timp, dornic sa îmi spăl un pic din păcate. Prinsesem drag de Anotimpurile lui Vivaldi, și mi-am propus sa cant unul dintre ele la final, in vara. Neputând sa ma hotărăsc la unul anume, i-am cerut sfatul profesorului meu de la București cu care făceam meditații . Cunoscând apetitul meu pentru show și arogantele pe care le încercam eu în cadrul scolii, dar și ca să ma motiveze sa studiez suplimentar, profu mi-a servit exact pastila de care avea nevoie ego-ul meu de adolescent : „Cipriane, dacă vrei sa ii spargi, învață-le pe toate 4 și pune-i pe ei sa aleagă pe care sa îl cânți” Mi-a plăcut ideea…. Parca ma și vedeam acolo… Dar totuși… Era de 4 ori mai multa munca în joc. Pana la urma mândria a triumfat si m-am pus pe treaba, motivat de fanteziile din capul meu. Îmi imaginam deja cum urma sa ma laud ca am făcut într-un singur semestru integrala Anotimpurilor de Vivaldi. Contrar obiceiului meu delasator, am muncit pe brânci semestrul acela, jucând totul pe cartea Anotimpurilor. Abia am avut timp sa mai fac și un studiu și ceva dintr-o sonata, ca să intrunesc condițiile de examen.
După cateva luni de munca intensa a venit și ziua cea mare. Cu teancul de partituri sub brat, vioara în mana cealaltă și cu o atitudine demna de întrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, am pășit pe scena, asteptandu-ma sa fiu primit dacă nu cu cheile orașului măcar cu cele de la amfiteatru.
„Ia spuneți, maestre, cu ce ați decis sa ne încântați astăzi?” ma întreba usor ironic șeful de catedra, vizibil deranjat de atitudinea mea. „Cu un anotimp de Vivaldi, care doriți dumneavoastră” am zis eu, punând pe catedra „careul de ași”, cele 4 concerte mai sus menționate.
Colegii din sala urmăreau cu sufletul la gura. Proful meu de la Targoviste s-a făcut ca nu ma cunoaște, la auzul unei asemenea gogomanii, lepadandu-se de mine ca de necuratul, cu jurământ în gând ca de la anul sa ma paseze altcuiva. „Oooo, avem ofertă! 4 la preț de 1” continuara examinatorii cu ironiile… „Ia canta-ne maestre VARA, ca să fim în ton cu temperaturile de afară.”
Un scurt acordaj și o privire către doamna corepetitor de la pian au confirmat ca lucrurile erau pe cale sa înceapă. Concentrat total asupra interpretării, mintea mea a fugit din acel spațiu înspre scene mai potrivite talentului și virtuozitatii pe care îmi închipuiam ca o aveam…la sfârșitul primei pagini deja fanteziile mele ma purtasera pe la Sala Radio și Ateneu, urmând ca trenul imaginației sa sosească la Opera din Viena cam odată cu partea a 3a a concertului. În plina călătorie, când totul mergea cum nu se putea mai bine, un gând sinistru a pus stăpânire pe mine, ca un controlor ce tocmai ma prinsese fără bilet. Mai întâi cu neîncredere iar mai apoi pe măsură ce devenea din ce în ce mai mult o certitudine, cu groază, am realizat ca nu îmi aminteam sub nici o forma cum începe ultimul portativ din partea a 2a. Ce cautam eu cu mintea acolo, ca eu eram abia pe la jumătatea primei părți?!
Prima și a treia sunt dificile, cu destule elemente de virtuozitate și pe acelea muncisem cel mai mult, acolo era de laudă și de epatat. Partea a 2a, lentă și scurta, fără dificultăți…a fost mai mereu neglijata și trecuta mai la mișto, doar de dragul de a face legătura între ce ma interesa pe mine. Iar acum, în plina afirmare, fix finalul ei nu mi-l mai aminteam. Vechile metehne și-au dat întâlnire în acea zi fatidica de iunie, declarând ca în sfârșit a sosit ziua socotelilor, hotărâte sa ma tina responsabil pentru toate improvizațiile și neseriozitatile mele de pana atunci.
Chinuit de gândul ce se furisase în capul meu, am început sa pierd din acuratețea interpretării și pe măsură ce ma străduiam sa îmi amintesc cum începe pasajul cu pricina am început sa răresc tempoul și sa cant absolut mecanic, lucru firesc având în vedere ca mintea era preocupata sa rezolve problema, nu sa interpreteze piesa. Trecusem așadar pe pilot automat, în timp ce în capul meu era un fel de căutare pe google, fiind analizate sute și mii de scenarii despre cum s-ar putea continua bucata lipsă.
Degeaba a încercat profesoara de corepetitie sa ma anime un pic, încercând sa mărească viteza și sa ma readucă la viață, din punct de vedere muzical eram mort și îngropat. Am dus partea intai la capăt cum necum și am inceput partea a doua, cu speranța că odată ajuns în locul cu pricina memoria muzicala va găsi continuarea logica și îmi voi aminti pasajul cu pricina. Mii de gânduri îmi treceau prin cap… Ce fac dacă nu îmi amintesc? Las vioara jos și mărturisesc ca nu mai știu mai departe? Era de neconceput, la cum incepusem examenul, ar fi fost sinucidere în direct. O umilință mai mare nici ca îmi puteam închipui. Valuri de căldură ma luau din toate partile în ciuda aerului condiționat nou instalat în amfiteatru. Sa ma duc ușor ușor lângă pian și sa trag cu ochiul la partitura doamnei mi se părea la fel de penibil. Colegii mei nu ma văzuseră asa transpirat nici după orele de fotbal pe care le substituiam cu spor și fără vreo aprobare celor de româna și fizică.
Unul câte unul, cele 5 portative ce precedau momentul fatal au venit și au trecut…. Urmau 2 masuri de pian după care trebuia sa cant… Dar ce? Ce sa cant, aia era problema. Simțeam ca ma prăbușesc. Genunchii parca erau de plastilina iar mintea mea torturata viziona un scenariu apocaliptic în care cădeam la datorie acolo pe scena, decis sa nu ma trădez pana la capăt, fie ce o fi. 3 timpi, 2 timpi, un timp… Am ridicat arcusul și l-am așezat pe o coarda, la întâmplare. Nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce nota urma sa execut. Exact în momentul în care totul se naruia în jurul meu aud vocea plictisita a șefului de comisie, satul de atâta execuție muzicala insipida din partea mea… „mda… Mulțumim, de ajuns”.
Am rămas blocat. Bine, oricum eram deja blocat de dinainte sa mi se zică asta, dar asta știam decât eu. În clipa aceea mi s-a părut ca s-au deschis cerurile și un cor de îngeri a izbucnit într-o Aleluia de Handel cum nu va puteti închipui. Eram salvat! În ziua aia am făcut ceva ce nu mai făcusem în viata mea pana atunci : am fugit literalmente de pe scena, într-o graba demna de jocurile olimpice, de teama sa nu se răzgândească comisia. Supraviețuisem, dar cu orgoliul făcut țăndări. A fost singura data când am luat mai puțin de 10. În 5 minute am reușit sa îmi stric media la vioara pe întreg anul școlar iar slaba performanta a mea din ziua aceea coroborata cu îngâmfarea cu care am urcat pe scena au făcut rapid înconjorul cancelariei.
Concluzia a tras-o un prieten bun de-al meu, coleg de clasa, căruia am simțit nevoia sa ii împărtășesc trăirile mele din ziua aceea : „ba, sa nu mai faci fițe d-astea”.
„Careul” meu se întâlnise cu chinta de culoare a deprinderilor mele delasatoare și a pierdut fără drept de apel.
Și cât de mult muncisem la partea a treia…..

Prof. Ciprian Râvnic