„Mai sus degetul 2, avem fa diez la cheie, ai uitat?”…. Uitase din câte se vedea. Cu o față mucalita, fără pic de tulburare ca a fost oprit în același loc a 10-a oara în ultimele 10 minute, pustiul ridica ochii din partitura, își așeză degetele cum trebuie pe limba viorii și ma întreabă candid și nevinovat, tot pentru a 10-a oara: „Adică asa?”.
O vena deja începea sa pulseze a nervi pe undeva pe lângă tâmplă. Avusesem o zi proasta. Nu știu dacă era din cauza faptului ca Venus era în conjuncție cu Saturn sau a faptului ca se apropia weekendul, dar orele de vineri abia se târau, lungindu-se precum cocoloasele de guma ce le lipeam odinioară sub bănci. În special cea de la 12 la 13 era una cruntă, pe care o așteptam resemnat de fiecare data.
Piciul, un elev de clasa a 4a, nu inceta sa ma uimească prin entuziasmul cu care venea de fiecare data la ora, uitând parca dezastrul de data trecuta. Eu, pozând în om matur, uitam greu…. Și iertam și mai greu. La ora la noi obiectivul era clar, avem mereu 4 luni sa încercăm sa învățăm repertoriul de examen, măcar sa trecem semestrul cum s-o putea.
„De la început?” Vocea venita de lângă mine mi-a întrerup șirul gândurilor în care ma cufundasem preț de secunde bune. Urma weekendul, aveam repetiții la orchestră și frumusețea repertoriului muzicii de film pe care urma sa o interpretam ma făcea sa aștept cu și mai mare nerăbdare sfârșitul unei săptămâni pline de corzi libere, exerciții de clasa 1, scârțâieli și note false.
Ca sa îmi menajez auzul meu multiplu laureat al concursurilor de profil din tinerețe și cu mintea deja pe alt plan profesional i-am răspuns din reflex: „nu, de la modulație”. Doi ochi ce clipoceau senini și întrebători către mine m-au adus cu totul înapoi în clasa noastră de studiu. „De la măsura 42 adică”…m-am explicat eu. Cu aceeași seninătate, viteazul meu interpreta pentru a 11-a oara acel pasaj cu fa becar, numai că din dorința de a-mi face pe plac și a nu mai canta ca înainte, a adăugat cu de la sine putere și si bemol. Înspre sfârșitul orei se pierduse cu totul, însă cu o ambiție demnă de o cauza mai bună a continuat să cânte și să încerce până când nu mai aveam nici un sfat de dat. Stăteam resemnat în scaun, imaginandu-mi cum voi explica comisiei la final de semestru cum că piciul e avangardist și a inventat o nouă modalitate de organizare a materiei sonore pe care noi nu o înțelegem și de care nu suntem demni.
„Pot sa strâng?”…. Nici nu auzisem clopoțelul. „Ce pregătesc pt data viitoare?” mă întrebă el, mirat că nu îi dădusem obișnuita temă. „Tot! De la ținutul viorii la gat, până la studiul pe care îl avem în lucru, tot trebuie refăcut de la 0!” Nu i-am spus-o, dar am gândit-o. Am bajbait eu niște indicații acolo în timp ce îmi luam geaca pe mine și am ieșit în pauză cu nervii la pământ.
Mai târziu mi-a părut rău că l-am lăsat așa baltă și am plecat înaintea lui din clasă.” La vârsta lui eu deja cântam … (nu mai știu ce)… Și curat chiar!”…. Încercam eu să mă mint singur și să îmi liniștesc conștiința totodată.
Zilele au trecut repede, la fel de repede a trecut și repetiția de orchestră, repede a trecut și weekendul și aveam iarăși întâlnire de gradul zero cu elevul meu minune.
În pauza de dinaintea orei am stat în clasă și am mai studiat niște pasaje mai dificile ale unei piese de la orchestra. Prins acolo cu notatul pe partitura, nu am văzut când s-a făcut și 10, iar pustiul meu încă nu venise. Un gând nedemn de un profesor mi-a venit în cap. „poate chiulește și el odată și am scăpat ieftin azi”. Când am terminat de enunțat în mintea mea prostia de mai sus, aud o bătaie în ușă. Mogâldeața aia de om, cu ghiozdanul mai mare decât el, mă ascultase la ușa și nu a vrut să mă întrerupă.
A întrat la fel de precipitat ca de fiecare data. Pe măsură ce își pregătea vioara îmi zice într-un suflet: „știți că știu și eu piesa aia pe care ați cantat-o dvs?” Surprins de remarca lui, de la creierul meu către gură a pornit propoziția „ai vrea tu”….. Însă cum gramul de maturitate mă împiedica să scot pe gură tot ce îmi vine și în cap, pe traseu s-a mai îndulcit și s-a transformat în ” serios? Ia să vedem, că m-ai făcut curios”.
L-am văzut cum s-a luminat la fața. Fără a mai fi constrâns de partitura, note, diezi sau ce alte lucruri îi mai ceream eu, cu maximă încredere în forțele proprii, îmi cântă, mai opintit un pic, o versiune mai simplificată a pasajului auzit la mine. Ma uitam și nu îmi venea să cred. „De unde știi tu melodia asta”, l-am întrebat intrigat, ca un om care tocmai a asistat la un spectacol de magie. „Am văzut filmul” spuse el sigur pe sine. Era un pasaj din Pirații din Caraibe. „Pai și fără note, asa, doar l-ai auzit și l-ai învățat?” insist eu, buimacit ce ceea ce văzusem. „Da, dar nu prea mi-a ieșit așa bine, că dvs îl cântați mai sus, mie îmi iese mai bine dacă îl cânt mai jos”. Stârnit de atâta curaj, l-am provocat și eu ” ia cântă-l mai jos, cum îți convine ție”.
M-a făcut paf! L-a transpus la o cvartă descendentă și de data asta l-a cântat brici. Nu îmi venea să cred! Ritm bun, intonație, tot ce voiai… Pustiul problemă se transformase în stil Petre Ispirescu… Zici că mâncase jăratec.
În acea oră, manualul de Klenck-Studiul Pozițiilor a luat drumul dulapului. L-am lăsat să îmi cânte tot ce a vrut sufletul lui. Puteam face un recital din piese auzite la TV, fără nici un fel de problemă. Avea un auz și o memorie cum rar am văzut. De atunci am schimbat tactica și am devenit prieteni. Îi înregistram studiul sau piesa pe telefon și el repeta acasă cu notele în fața și cu înregistrarea pornită. Când avea repere, se corecta imediat dacă era fals.
La examen mi-a cântat brici. L-am răsplătit cu o suita de piese populare pe care tare mult voia să le învețe , pe care i-o promisesem dacă se descurca onorabil. După examen, întorși în sala noastră de clasă pentru a trage concluziile semestrului acela, s-a uitat la mine în sus și mi-a spus cu o sinceritate de care doar un copil este capabil ” Domnu, să știți că mie îmi place de dvs, că sunteți cuminte, nu ca alți profesori care mă certau și țipau la mine, la ora mereu.” Mai că nu l-am pupat, deși era să mă bușească râsul când am auzit că sunt „cuminte”.
Cât de greșit îl judecasem în primele săptămâni de școală!
Întors acasă, în acea seară, am strâns „cuminte” diplomele mele de pe perete rămase acolo tocmai din timpul liceului. Simțeam cumva că eram restant la ceva la fel de important în cariera de profesor ca și noțiunile muzicale pe care îmi făcea placere să le etalez.
Un coleg de breaslă, mai mare de vârstă și mai înțelept mi-a zis odată ” Cipriane, fiecare are drumul lui în viață, nu e obligatoriu sa mergem toți pe aceeași cărare spre succes”.
Îmi place să cred că a fost ultima dată când am mai desconsiderat pe cineva.
Un puști de clasa a 4a m-a învățat ceva ce nu apare în nici o foaie matricolă: eram corijent la școala vieții!

Prof. Ciprian Râvnic