De nenumărate ori privisem munții, abia zărindu-se, hăt, în depărtare, cu crestele lor acoperite de zăpadă, ca niște dantele lucrate cu măiestrie pe azurul cerului. Îi privisem fie din fundul grădinii, fie venind pe drumul județean dinspre Șoseaua Mare, fie înfundând drumul spre Cătunu. Și îi văzusem și la ei acasă, de câteva ori, în toată splendoarea și măreția lor, dar ca în acea zi, ziua în care veniseră ei să ne viziteze, nu-i văzusem niciodată…
Era o dimineață rece de început de octombrie, cam pe la jumătatea anilor ”90. Nu mult după răsăritul soarelui, așa pe la ora la care mai toată suflarea satului, ce avea niscaiva animale pe lângă casă, părăsea așternutul cald și pornea spre câmp, la tăiat de coceni, legat ori cărat cu căruțele în sat, pornirăm și noi. Adică: eu, maică-mea, lelea Bila(sora tatei) și cei doi copii, ai mei, toitănei, cam pe la 10-12 ani, mai de voie, mai de nevoie, ca dealtfel toți ceilalți. Noi mergeam la legat cocenii în tarlaua Neamțului. Era un aer rece, mai rece chiar ca în oricare altă dimineață. Trăgându-l pe nas simțeai cum pătrunde în străfundul creierului, după care, ca o săgeată, țâșnea prin moalele capului. Și te puteai juca cu el, respirându-l pe gură, întocmai ca fumătorii artizanali, cărora le place să facă rotocoale din fumul de țigară. Aerul acela rece, era în contrast total cu strălucirea soarelui ce se ridica pe cerul dinspre răsărit, taman în fața noastră. Dar era, cum se spune, soare cu dinți, căci razele sale, de lumină înghețată, nu reușeau câtuși de puțin să înmoaie răceala din aer.
De cum am ajuns în capătul locului, ne-am apucat de treabă. Știam clar pentru ce eram acolo, dar nu știam nimic din ce avea să se întâmple. Aveam nordul în fața noastră. Nordul acela, plin de munți, munții aceea pe care îi mai zăream din când în când. În dimineața cu pricina, nici nu privisem spre ei. Poate tocmai de aceea, simțindu-se ofensați, încet, încet, s-au apropiat ei de noi. Așa, prin nebăgare de seamă.
Aerul, pe măsură ce soarele strălucea devenea tot mai rece și mai…rar. Da, mai rar, de o transparență totală încât, la un moment dat, ne-am trezit cu munții în fața noastră. Măi să fie, ne-am zis! Nu se poate. Când ne apropiarăm atât? Nu erau la mai mult de o aruncătură de băț, dincolo de tarlaua cealaltă, în care cocenii erau în picioare. Am privit în urmă. Nu înaintasem prea mult. Deci nu noi, ei …
Noi eram tot în tarlaua Neamțului, cea dintre Pepeniște și Arionoaica. Pepeniște, cea din spate, dinspre Dunăre, și Arionoaica, cea de la poalele munților. Am avut impresia că dacă o iau, așa ușurel, printre coceni, la capătul celălalt pot începe urcușul spre bolta cerului, printre fagi și brazi, până la cabana din vârf…Da, cabana aceea minusculă, dar pe care o vedeam destul de clar conturată, ca într-un tablou de iarnă, și pe coșul cărei ieșea o dâră groasă de fum alburiu, de lemn de brad. Tare bine și cald trebuia să fi fost înlăuntrul ei. Hmm,..într-o asemenea dimineață, ce îți poți dori mai mult decât o ceașcă cu ceai aburind, sorbit la gura sobei?
Fiecare se mira și își manifesta bucuria de a contempla o asemenea priveliște în felul său.
Dumnezeu, în mărinimia Lui, a făcut ca din acea zi, să nu mai poată cineva dintre cei ieșiți în acea dimineață din sat( și nu erau puțini) să spună: ,, Eu nu am văzut niciodată munții!” Chiar și lelea Bila!
Cum să nu-i vezi, când erau numai la o aruncătură de băț? De cum ieșeai din tarlaua cealaltă, puteai să le dai binețe!
Care tarla? Arionoaica, cea de la poalele munților!

Flori Bungete