În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

La mâncat de bostani …

Era în luna octombrie 1916, când, după retragerea noastră din Transilvania, dușmanul năpădise pe toate trecătorile munților noștri și cu forțe cel puțin ca ale noastre și cu gândul de a ne cotropi frumoasa noastră țărișoară. Regimentul nostru și Regimentul 27 Infanterie aveau însărcinarea de a i se opune pe Valea Uzului și de a respinge dușmanul de pe crestele munților Nemira unde se întăriseră și de unde încercau să se scoboare în Valea Trotușului. În timpul sângeroaselor lupte ce le-am avut de la începutul lunii octombrie până în seara zilei de 14 octombrie 1916 și care s-au terminat cu cel mai frumos și strălucit succes al nostru, alungându-i din vizuinile lor și capturându-le peste 1000 de prizonieri, o întâmplare care a înseninat atunci frunțile noastre posomorâte, făcându-ne să uităm pentru o clipă necazurile, îmi reveni astăzi în minte așa cum ea s-a petrecut acum trei ani.

În urma luptei grele din seara de 10 octombrie 1916, în care a murit și viteazul nostru comandant de batalion, maiorul Ștefan Mihăileanu, resturile batalionului sub comanda căpitanului Coroamă, au fost silite în timpul nopții să se retragă de la poziția inamică de dincolo de pârâul Secătura Grozei 500 metri înapoi, pentru a se pune în ordine și de unde începuse a treia zi atacul disperat care a fost decisiv. Doi soldați evrei și unul bulgar de origine din Cadrilater, s-au rătăcit de restul trupei și au luat-o fără să știe înspre inamic. Au mers ei toată noaptea cu multă prudență, rătăcind prin codru și pe la 10 dimineața în ziua de 11 octombrie 1916 s-au pomenit la poalele unui munte, pe care se vedeau niște soldați stând în jurul unui foc. Au stat și ținând un sfat și au ajuns la concluzia că nu pot fi decât soldați de-ai noștri și deci au hotărât să meargă spre ei. Și-au luat înainte totuși, măsurile de pază și-au trimis pe unul din soldații evrei, care în treacăt fie zis, era cu totul certat cu inteligența. Se urca el încet pe munte, fără a se mai uita înainte și se pomenește deodată chiar lângă foc, în jurul căruia stăteau 10 -12 unguri lihniți de foame care mâncau bostani/dovleci copți, furați din satul Poiana Uzului. Ungurii, când văd ostaș român și cu arma la el, ăși închipuie că vin mulți în urma lui și în plină zăpăceală o rup la fugă care încotro, iar evreul nostru nemâncat de două zile, se pune la foc în locul lor și foarte liniștit începe să mănânce pe nemestecate. Între timp, ungurii desmeticindu-se încep a trage focuri de armă spre locul unde era focul și atunci Burach al nostru, umflând ultimele bucăți de bostan ce mai rămăseseră pe foc, o ia repede înspre ceilalți 2 camarazi ai lui, care auzind focurile de armă, stătură gata să facă față la inamic. În drum spre ei, el este rănit la piciorul stâng, însă ușor. Ajunși în vale, le împarte și camarazilor din prada de război făcută de dânsul și o pornesc iarăși în altă direcție cu speranța că vor da de ai noștri.

După câtva timp însă, rănitul, slăbind nu se mai putu ține de ceilalți doi și cu rugămintea că dacă vor găsi trupe de-ale noastre să-i iasă înainte, a rămas să vină și el mai încet în urmă. Nu mai era mult până la amiază, când la o cotitură a cărării pe care mergeau se pomenește în față cu doi soldați unguri care duceau un cazan cu mâncare pe poziție. După primele clipe de surprindere, și pentru unii și pentru alții, unul dintre unguri care știa puțin românește, le spune alor noștri: „Voi doi, noi doi, ori voi la noi ori noi la voi”. Soldatul Zlateff Ghiorghi însă, care chiar în acea clipă auzise câteva împușcături de la batalionul nostru se orientează repede și fără multă șovăială, le spune ungurilor: „Bre, voi la noi, căci pe dealul de colo, noi avem trei regimente și în urma noastră vin două companii de soldați”. Ungurii cad la ]nvoial[ repede, bulgarul le ia cartușele, se așează cu toții, și după ce se ospătează bine din cazanul ungurilor, o pornesc cu toții spre liniile noastre. În acest timp, soarele scăpătase în dosul munților înalți și în pădure mai ales se întunecase binișor. Pe la ora 6.30, când toți ofițerii ne găseam la un loc și împărțeam între noi o jumătate de pâine ce ne mai rămăsese și două cepe, auzim pe linia santinelelor noastre câteva împușcături, și apoi un scandal întreg care se apropia de noi. Sărim imediat în picioare și tocmai vine un caporal și raportează domnului căpitan că aduce 4 prizonieri unguri, din care însă unul susține că el este ostaș român. Sosesc în sfârșit și santinelele cu cei 4 soldați prizonieri și bulgarul ne istorisește în râsul nostru al tuturora toată întâmplarea de mai sus, protestând bineînțeles contra caporalului care l-a adus între santinele, pe el care capturase într-adevăr pe cei doi soldați unguri. Interesant a fost însă dialogul care a avut loc între santinelele noastre și cei trei soldați sub comanda bulgarului, când aceștia au ajuns la liniile noastre.

-Cine-i acela? Întreabă santinela. Bulgarul nostru răspunde:

-Rumân, bre!

La auzul acestei stricate limbi românești și cum era și noapte, santinelele noastre care văzuseră uniforma celor doi soldați unguri și care știau că ei au obiceiul a se îmbrăca câteodată în uniformă românească, i-a luat și pe ceilalți drept unguri și ni-a adus pe toți plocon la masă. Era un viteaz și bun soldat Zlateff, dacă primea un ordin de la un superior al lui, îl executa cu sfințenie. După luptele grele din jurul Bucureștilor când ne retrăgeam prin Bărăgan, și din cauza presiunii ce se făcea în munți, trebuia să mergem zi și noapte în noroi până la genunchi, Zlateff era lăsat de către comandantul de batalion în urmă ca să nu lase pe nimeni să rămână în urmă de batalion, căci acel ce rămânea , bun rămas era din cauza oboselii și nimeni n-a rămas, căci toți și chiar gradații știau de frica ciomagului lui Zlateff pe care-l poreclise că este ariergarda batalionului. A luptar cu vrednicie în jurul Râmnicului Sărat, iar la Dumitrești când am avut în fața noastră și trupe bulgare, acel care s-a luptat cu mai multă îndârjire și a aruncat mai multe grenade asupra valurilor de atac ale inamicului a fost Zlateff Ghiorghi. Înainte de aruncarea fiecărei grenade le spunea: „război v-a trebuit păcătoșilor…o să vă satur eu de război, că din cauza voastră nu mai primesc nici o știre de acasă de la mama”. Pentru toate aceste fapte frumoase, a fost avansat caporal și să vezi cu ce drag se uita el la galoanele de pe umăr.

Rugăciunile călugărilor de la schit…

După strălucitul succes de la Mărăști, inamicul care simțise că aliații noștri ruși ne vor trăda și de această dată cum au făcut-o în atâtea rânduri, începuse cu forțe mult superioare, teribelele atacuri de la Mărășești și Oituz, spre a ocupa Moldova în cel mult o săptămână, după cum credea Mackensen, spărgătorul de fronturi. Comandamentele nostre superioare care și-au dat seama de acest plan al feld-mareșalului, au dat ordin ca trupele rusești de pe Valea Slănicului și a Oituzului și care trăiau în foarte bune relații cu inamicul din fața lor, să fie imediat înlocuite cu Divizia a 7-a care se găsea aproape de Irești, în drum spre Mărășești. Ajunși în dimineața zilei de 18 iulie 1917 la Tg. Ocna, pe la orele 4 dimineața, după ce am recunoscut noi ofițerii pozițiile ocupate de ruși, în aceeași zi seara am și intrat pe front.

După o săptămână de la instalarea noastră, pe frontul care era aproape mai bine cunoscut de inamicul din fața noastră, decât de noi, deoarece ei făcuseră dese vizite tovarășilor ruși, timp de câteva luni înainte, trupele austro-ungare și germane încep atacul general asupra pozițiilor noastre, care stăpâneau un debușeu principal spre Tg. Ocna și Valea Trotușului. Acțiunea lor este precedată de cel ami teribil foc de artilerie de toate calibrele și în special de tunuri grele de 250 și obuziere de 305. Din cauza frăției cu care trăise cu trupele rusești pe care noi le schimbasem, ei aveau atât de bine reperate tranșeele și adăposturile noastre, încât primele obuze au căzut exact în liniile noastre. Tranșee, adăposturi, baterii de artilerie au fost atât de puternic și cu preciziune bătute, încât după patru ore de bombardament, toate lucrările noastre erau distruse, soldații și ofițerii îngropați de vii în dărâmăturile tranșeelor și bordeilor noastre, așa încât resturile Regimentului 16 Infanterie care se afla pe stânga noastră a trebuit să părăsească locul unde fusese lucrările lor și să se retragă pe muntele Iordogatul, la 500 m în spatele primei linii. În aceeași seară primim și noi ordinul să părăsim tranșeele noastre și să ne retragem la înălțimea Brigăzii 14 Infanterie din stânga noastră, având două batalioane pe stânga pârâului Slănic și unul pe dreapta lui.

Furioasele atacuri ale inamicului însoțite de cel mai cumplit bombardament de artilerie sunt respinse cu îndârjire în zilele de 28 și 29 iulie 1917. În după amiaza zilei de 29 iulie, batalionul nostru care se găsea călare pe șoseaua Slănic-Tg. Ocna apărând cu strășnicie gura defileului la o depărtare de 2 km de oraș, primește ordin de la Divizie de a se urca pe Măgura Slănicului, cheia poziției care apăra Tg. Ocna spre a face legătura cu detașamentul Căpitan Crețoiu și împreună să apere cu orice preț această poziție. Urcați pe Măgură, situația se schimbase și după o jumătate de oră, în timp ce patrulele cercetau în toate părțile spre a face legătura cu trupele noastre, apare într-o poiană un lanț de trăgători inamici, urmat la mică distanță de aproape două batalioane în coloană de marș. Deschidem imediat foc și lupta se angajează foarte îndârjită.

Neavând legătură cu nimeni, trebuia să facem față în toate direcțiile și la un moment dat, ne vedem atacați în flancul drept. Din cauza completei noastre izolări și a atacurilor dușmane din toate părțile, ne retragem succesiv până deasupra orașului Tg. Ocna, unde cu toate atacurile înverșunate ale inamicului, stăm pe Măgură până când se înnoptează. Patrulele ungurești trecuseră în acest timp în spatele nostru spre satul Mosoarele, dar văzând rezistența disperată de pe Măgură, s-au înapoiat. Trupele noastre trecuseră pentru a se organiza pe malul stâng al Trotușului, așa încât noi eram singura unitate de pe stânga Slănicului care mai lupta încă pe dreapta râului Trotuș. Încetând atacurile inamicului, ne coborâm în cea mai perfectă liniște în satul Mosoarele, unde găsim un ofițer de la Divizie care ne transmite ordinul domnului comandant al Diviziei ca să reocupăm din nou cu orice preț și sacrificiu Măgura Slănicului. Această poziție trebuia să fie pivotul contra atacului ce trebuia să-l dea a doua zi restul Brigăzii a 13-a Infanterie întărită cu Regimentul de Vânători de Munte.

Cu toate că soldații noștri erau cu desăvârșire sleiți de atâtea lupte și încordare, ce durase 3 zile și 2 nopți fără pic de repaus, pornim la deal pe munte în direcția schitului de pe Măgura Slănicului. Ajungem la schit pe la orele 10 noaptea și cum nu eram deloc orientați asupra situației ne instalăm în avantposturi în jurul Bisericii.Călugării care se aflau în rugăciune, ne-au primit cu lacrimi de bucurie, înălțând rugi fierbinți către Cel Atotputernic pentru izbânda trupelor noastre. În zorii zilei patrule ungurești încep a soterenul, căci în timpul nopții nu îndrăzniseră să se coboare în vale. În acest timp, soldații noștri lucrau cu înverșunare la facerea măștilor de jur împrejurul schitului. În sfârșit, pe la 6 dimineața ungurii năvălesc asupra schitului, dar sunt primiți cu un potop de gloanțe și grenade din măștile noastre. Primul lor avânt este astfel sfărâmat și în jurul schitului ciuruit de gloanțele inamicului, se face liniște pentru câteva ore. Dar ungurii sunt îndârjiți și dau șase atacuri disperate asupra bietelor noastre măști.

Românul însă are nervi de oțel și hotărârea noastră era luată: „Ori murim toți, ori ungurii nu pot să ne dea un pas înapoi”. Până la orele 10 dimineța, tunurile ugurești, care din cauza unghiului mare al terenului, nu puteau trage la schit și nu ne făceau nici un rău. De la această oră însă, un potop de proiectile încep a cădea în pământul moale al grădinii din jurul schitului. Dușmanul adusese niște obuziere de 150 mm cu care trăgea la disperare în acest cuib de rezistență îndârjită. Spectacolul ce se prezenta ochiului, în timpul acestor teribile ore, era pe cât de măreț și variat, pe atât de plin de jale și înfiorător. Biserica nu mai avea nici un geam întreg. Pereții erau ciuruiți de mitraliere și în partea dinspre nord o gaură mare în peretele gros al zidului, arăta urma unui proiectil dușman. Gropile de obuz, erau ca semănate în grădina care înconjura schitul și restul stupilor de albine ale călugărilor erau împrăștiate pretutindeni. Pe linia măștilor, câteva obuze îngropase cu totul câțiva viteji care nu se clintiseră un pas îndărăt, deși vedeau bine moartea apropiindu-se de ei. În schit, călugării se rugau mereu pentru izbânda noastră, pe când chiliile lor, schimbate în post de prim ajutor, erau pline de răniți care răbdau cu hotărâre, durerile rănilor lor. În spatele schitului, cei care trecuseră în lumea eroilor erau adunați și cu lumânările aprinse la căpătâiul lor, păreau că nu vor să ne părăsească, până nu vor vedea dușmanul respins.

Ultimul atac al ungurilor fiind zdrobit de piepturile noastre, pe la orele 5 după amiază liniștea din jurul schitului nu mai era întreruptă decât de rugile fierbinți ale călugărilor, în jurul gropilor  care stăteau ca niște guri sălbatice, gata să înghită pe veci pe acei care fuseseră iubiții noștri camarazi. Cu lacrimile în ochi ne-am luat ultimul rămas bun de la ei…în timp ce din schiturile vecine, câte un freamăt înăbușit, abia scăpat printre dinții încleștați, ne strângea și mai mult inima, gândindu-ne la cei răniți. Dar frunțile noastre, se descrețesc la auzul strigătelor de URA, scos din piepturile celor care contra atacau la dreapta noastră. Văzând cum ungurii fug în dezordine în fața forțelor unite ale Brigăzii 13 Infanterie și Regimentul de Vânători de Munte, inimile noastre de ostași, se umpleau de bucurie și un chiot teribil iese din piepturile soldaților noștri ai căror nervi fuseseră atât de încordați, tot timpul acestei grozave lupte. Petreceam noaptea de 30 iulie 1917, mai liniștită ca oricând și cu toată oboseala, nu adormim decât târziu, din cauza bucuriei ce revărsase în în sufletele noastre, reușita atacului de la dreapta. În zorii zilei de 31 iulie, atacam pe tot frontul și ungurii încolțiți din toate părțile de trupele noastre, sunt puși în debandadă. În fuga lor disperată, aruncau caii cu samarele în fundurile prăpăstiilor munților, părăsesc mitraliere, grenade, cartușe, bucătarii și fug câți pot scăpa, aruncându-și chiar și armele. Victoria noastră a fost strălucită, strigătele de URA și chiotele făceau să răsune văile…Tg. Ocna era salvat, grație în mare parte eroismului cu care soldații noștri au rezistat în jurul schitului, din care se înălțau rugi fierbinți pentru izbânda noastră.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu