În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate.
Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Moartea primului ofițer căzut la datorie în primul război mondial

La 14 august 1916, orele 8.55, seara, patrula noastră vorbește cu santinela ungurească, ce păzește pentru ultimele clipe un hotar, tras de soarta vitregă, între frați. Mă apropii și sunt atent la orice mișcare…Prin întuneric zăresc pe colonelul Poenaru Bordea.

-Ce căutați aici? Îl întreb.

-Ce măsuri ai luat? Mă întreabă enervat la rândul său. Îi spun repede pe șoptite, dar, nu isprăvesc bine raportul și, aprinzându-se înaintea noastră un chibrit, semnalul de atac, îmi strigă:

-Acuma, înainte! Au fost ultimele sale cuvinte…

În învălmășeala primei lupte pentru dezrobirea fraților, venind să lupte ca pe timpul strămoșilor, corp la corp cu vrăjmașul, un glonte îi străpunse inima…Primul mort, primul erou și primul martir pentru ideal în primele clipe ale întregirei naționale…Mormântul său este astăzi întovărășit de al unui grănicer, în creierii munților, la Vama Giuvala, unde stau amândoi ca un simbol al eroismului și iubirii de țară. Toată noaptea plouase și dimineața zilei de 19 septembrie 1916 se arată cețoasă prin pădurile Baranyoudului…

Soldatul Ioan Băbuș

Batalionul nostru era în rezervă, cantonat în satul părăsit de unguri, iar celelalte două batalioane erau în luptă pentru prima oară cu faimoasele trupe ale Kaizerului…Ei sunt mulți, foarte mulți și artileria lor minunează pe cei scăpați cu viață…Este infernul…Zeci și sute dintre noi sunt culcați la pământ, dar cei care rămân merg înainte…Compania mea și a 10-a, sunt scoase ca să dăm un contraatac…La un moment dat sunt rănit, luat într-o brancardă și dus la ambulanță. Ordonanța mea, soldatul Ioan Băbuș, lăsat la plecarea mea în sat, auzind de la soldații răniți că aș fi și eu rănit, ia imediat bagajul și pleacă în căutarea mea, zicând unui camarad:

– Poate are nevoie de mine, domnul locotenent. Umblând din rănit în rănit pe câmpul de luptă, în furia proiectilelor de tot felul, un glonte îl nimerește în pântece și-l culcă la pământ. E dus înapoi în sat, unde moare după câteva clipe, strângând bagajul meu pe lângă el și șoptind:

– Ce-o fi făcând, domnul locotenent?

Dormi în pace, iubite camarad Băbuș. Numai corpul ți-a rămas la Baranyoud, memoria ta îmi va fi tovarășe toată viața, căci ai fost simbolul dragostei și devotamentului pentru șef!

Soldatul Constantin Pașol

Eram rănit și aveam pe lângă mine pe coldatul Constantin Pașol, agent de legătură. Obuzele inamice cădeau în jurul nostru fără număr…La fiecare vâjâit premergător al obuzului ce vedea, soldatul Pașol se arunca peste mine acoperindu-mă cu trupul său…Într-un timp, dându-mi seama de aceasta, îl întreb de ce face asta. El îmi răspunde foarte calm:

-Să nu vă omoare, domnule locotenent! Dacă mor eu, nu e nimic, dar dacă muriți dumneavoastră, noi cum rămânem?? N-am murit nici unul atunci, dar moartea îl pândea pe Pașol, încât peste câteva zile l-a înmormântat pentru vecie, la hotar.

Pe la miezul nopții, Batalionul i din Regimentul 30 Muscel, intrase în Șercaia și trebuia să se instaleze în antreposturi, dincolo de sat. Patrulele trecură podul de fier de peste gârla ce desparte satul în două, fără să fie oprite de cineva. Dar când capul batalionului puse piciorul pe pod, un răpăit de gloanțe produse o învălmășeală. Comandantul Batalionului, maiorul Stănescu, rămâne în picioare și caută prin întuneric să vadă ce este. Alte gloanțe șuieră pe la urechile domniei sale…Face câțiva pași, dar deodată se simte apucat în brațe și trântit la pământ cu violență de ordonanța sa, soldatul Voinea, care-i spuse:

-Stați jos, domnule maior, că vă omoară!

Într-adevăr, nici nu isprăvise bine vorba și câteva gloanțe culcă pentru totdeauna vro trei oameni, care rămăseseră în picioare lângă maior, printre care se afla și soldatul Pașol, ordonanța mea loială atât mie și maiorului, cât mai cu seamă țării noastre. Rari sunt asemenea oameni și de aceea trebuie să ne amintim de ei…

Sublocotenent Stâlpeanu

În zorii zilei de 11 iulie 1917, eram gata, în formație de atac, pe platoul Mănăstioara de la Mărăști. Toți știam că drumul spre casă și spre cei dragi, spre muscelencele noastre frumoase, ducea numai peste acest platou, pe care nemții îl transformaseră în numeroase redute puternice…La semnalul dat, toți ofițerii și soldații Batalionului 3 din Regimentul 30 Muscel se aruncară scrâjnind din dinți spre acele redute la care ne uitam cu invidie și dor de răzbunare. Primele rețele atinse, trecute, dar la câțiva pași înaintea tranșeelor alte rețele ne ies în față. Atunci începu infernul…Prinși între două rânduri de rețele, mulți și-au găsit acolo mormântul…Unii caută să treacă înapoi prin spărtura dintre primele rețele, dar sublocotenentul Stâlpeanu, gingașul nostru camarad, se scoală în picioare și punându-se în calea lor, le strigă:

-Înainte, băieți, înainte băieți!

Însă, un glonte îi străpunge inima și-l culcă pentru vecie la pământ, udând cu sângele lui scrisoarea lăsată, unicei ființe ce mai avea pe lume, surioarei lui…Căzând, atât a spus:

-Ah, cum rămâneți voi de-acum?

Mormântul său este astăzi la Mărăști, simbol al eroismului, dragostei de neam și de soldat.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu