În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Devotamentul unei ordonanțe

Era spre ziua de 3 noiembrie 1916. Pe la 2 noaptea ajunserăm în gara Bărbătești din Oltenia și debarcarăm pe o vreme neînchipuit de urâtă. Ningea, ploua și bătea un vânt puternic, rece și umed de-ți îngheța măduva în oase, nu altceva. Și era întuneric de nu-ți vedeai mâna. Gara era în câmp deschis și cam departe de sat, căci nu se auzea nici lătrat de câine și nici nu se vedea lumină pe la vreo casă de creștin. De acolo și până la orășelul Cărbunești, locul unde erau așezate batalioanele noastre pe poziție, să fi fost o depărtare cam de 12-14 km, distanță pe care trebuia să o străbatem cu orice preț cum se putea până la ziuă, ca să ne putem așeza din vreme pe poziție fără să ne simtă dușmanul. Nu mai era vorbă de codeală, iar de somn nici atâta, căci dușmanul era numeros și ataca cu putere și ai noștri erau puțini și așteptau compania noastră de mitraliere ca pe nu știu ce. De aceea, nu mai stăturăm la îndoială. După debarcarea tuturor oamenilor și cailor, ne adunarăm cum puturăm în fleșcăraia din dosul gării și plecarăm cam pe la 3 noaptea cu o călăuză spre Cărbunești, bâjbâind mereu prin întuneric. Abia pe la 5 dimineața am ajuns la Cărbunești, morți de oboseală și uzi până la piele ca niște șoareci.

Orășelul parcă era pustiu. Nimeni nu se vedea pe străzi. În depărtare, abia se zărea o lumină slabă la o casă aproape de celălalt capăt al orășelului și ne îndreptarăm spre ea. Ajunși acolo, aflarăm spre bucuria noastră, că ajunsesem drept unde trebuia. Acolo era comandantul brigăzii noastre a 4-a mixtă, domnul colonel Neculcea, care cum ne-a văzut s-a mai înveselit puțin, căci era amărât de tot din pricina dușmanului puternic și din pricina vremii. Ne chemă la dânsul pe domnul locotenent Boteanu, comandantul Companiei și pe mine, singurii ofițeri din companie și ne arătă în tăcere pe hartă locul înspre care trebuia să ne îndreptăm imediat, fiecare cu câte o secție din cele două ale companiei. Domnul colonel Neculcea ne dădu câte o călăuză la fiecare și plecarăm spre locurile hotărâte. Trebuie să fi fost aproape șase dimineața, căci se luminase binișor de ziuă. Mergeam tăcuți și cu inima cârlig, parcă presimțeam o zi nefericită. Mi se hotărâse să merg cu secția la marginea pădurii de la miază noapte a orășelului, pe un deal unde se afla singurul batalion rămas din tot Regimentului 75 Infanterie în urma luptelor crâncene ce le avusese la Turtucaia cu bulgarii. Mergând agale, mi-adusei aminte că astăzi e ziua mea de naștere, și că împlineam 23 de ani. Îi spusei imediat secției această veste, adăugând: „Dumnezeu știe cum mi-oi sărbători această zi”. Ordonanța mea, soldatul Vasile Grădinaru mergea cu sacul de călătorie în spate, lângă mine și nu scotea nicio vorbă. Ca niciodată, parcă împins de nu știu ce, îmi scosei geanta de piele de la șold în care îmi țineam hărțile, ordinele secrete, fotografiile părinților, fraților și a logodnicei, scrisori și alte mărunțișuri, la care țineam mai mult ca la ochii din cap, și i-o dădui lui Grădinaru, zicându-i: „Ține gentulița la dumneata și dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, te rog să o dai domnului locotenent Boteanu ca să mi-o trimită acasă la tata, iar hărțile și ordinele să le ia dumnealui. Cu celelalte lucruri îi face cum îi vrea”. Iar el, sărmanul, se înfioră, se îngălbeni ca ceara, și-mi răspunse: „De ce cobiți așa domnule sublocotenent? Dumnezeu are el grijă de noi și are să ne păzească ca și până acuma”. Apoi, tăcu și își așeză gentulița la șold cu mare grijă. Nu știa sărmanul că în acea zi tocmai pe el îl păștea păcatul!

În sfârșit, ne așezarăm în tăcere pe poziție la adăpostul fagilor groși din pădure, în mijlocul unei companii din Regimentul 75 Infanterie, formată din oameni îngroziți de atâta cruzime câtă văzuseră în luptele cu bulgarii. Pe fața lor îmbătrânită vedeai săpate urme adânci de suferință. Când ne văzură, le crescu inima ca o pâine de bucurie, căci nu aveau cu ei nicio mitralieră. Stăteam la colțul de răsărit al pădurii și așteptam dușmanul în tăcere. Nu se zărea nimic. În fața noastră era o câmpie întinsă, acoperită cu tufișuri dese, care nu ne lăsa să vedem departe. În dreapta și-n stânga, erau două văi largi, iar pe dealurile de dincolo de văi se aflau Batalioanele I și II din Regimentul 75 Infanterie.

Pe după amiază, cam pe la 2 ceasuri, auzirăm împușcături în toate părțile. Fierbeau zările ca în iad. Camarazii noștri de la flancuri erau atacați cu putere de dușmani. La noi nu se auzea niciun foc și aceasta nu-mi mirosea tocmai a bine. Tăcerea din fața noastră mă înfiora. Știam bine că dușmanul e șiret și că are obiceiul să pregătească în tăcere lucruri neașteptate. Din ce în ce se auzeau focurile tot mai îndărăt și mai slab, ceea ce ne micșoră la toți nădejdea de bine. Ai noștri, copleșiți de numărul dușmanului se retrăgeau luptând vitejește. Câți n-or fi fi rămas oare pe vecie prin acele locuri depărtate de casă! Dumnezeu știe!

Ca prin farmec, începu deodată și în fața noastră dintr-un tufiș o mitralieră dușmană să tocănească spre noi. Era foarte aproape și gloanțele rădeau suprafața șănțulețului în care ne întinsesem ca râma la pământ. Apoi, începu și la noi focul pe toată linia, asupra ei și asupra dușmanului care începuse să apară, de nu mai știai ce-i în cer, nici pe pământ. Cu greu se puteau distinge vaietele celor răniți. La flancul stâng al batalionului era fierbere mare. Sigur că era atac. Abia acum venise și rândul nostru. Focurile din față se îndeseau mereu și odată cu ele și vaietele din dreapta și din stânga mea. Erau răniții, săracii. Deodată văzui strângându-se flancul stâng în grabă și se se comunică pe toată linia să ne retragem, că celelalte batalioane sunt mult înapoi și că suntem aproape înconjurați. Ce mai era de făcut? Îmi strânsei secția și o luarăm la sănătoasa spre Cărbunești, cu gândul de a scăpa cu orice preț de rușinea de a fi prizonieri.

În retragere, dădurăm peste Batalionul III, care era răspândit în trăgători lângă spitalul de la marginea Cărbuneștilor, și care avea însărcinarea de a susține retragerea brigăzii. Locotenentul Crăescu, comandantul Companiei 12-a, îmi comunică ordinul de a mă alipi la acel batalion, și hotărâi să rămân cu compania lui, cu care mai fusesem de multe ori în tovărășie la lupte. Mă bucuram că am dat iar peste vechii tovarăși de suferință. Așezai mitralierele într-o vâlcică, nu departe de gardul spitalului, iar eu cu Grădinaru ne așezarăm după o movilă de gunoi. Ce mai adăpost! Câmpul doar era ca-n palmă și eram mulțumiți că am găsit și atâta! Locotenentul Crăescu porni în picioare de la un capăt la altul al companiei, așezând și încurajând mereu soldații. Grădinaru săpă cu o lopată un mic adăpost în dosul movilei ca să fim mai în siguranță. În timpul acesta, nemții trecuseră prin pădure și ne trezirăm deodată cu ei la marginea pădurii, cam la 500 metri de noi, începând un foc nebun asupra noastră din toate părțile cu tunuri, puști și vreo 8 mitraliere. Era un zgomot ce te innebunea. Deodată, aud un răcnet în dreapta. Bietul locotenent Crăescu era pe spate, rănit, cu revolverul în mână și fără niciun adăpost. Fusese lovit în burtă și în picior, pe când își făcea datoria. Un caporal și apoi un soldat se târâră spre el ca să-l ducă la un adăpost, dar căzură morți pe loc.

Mitralierele mele începuseră și ele un foc puternic asupra dușmanului, secerând tot ce le stătea în cale. Mitraliera din dreapta se opri îndată. Când mă uitai, văzui, ce nenorocire, sărmanul caporal ochitor Petru Hriscu, zăcea pe spate într-un lac de sânge, lovit drept în piept de un glonț ce străbătuse prin scut. În dreapta și-n stânga erau numai vaiete și răcnete. Mulți soldați nu ziceau nimic, căci rămăseseră nemișcați cu pușca la ochi pentru vecie. Dădui să mă ridic ca să încurajez pe ai mei, dar un glonț îmi trecu prin chipiu, îmi șterse părul și mă făcu să mă tupilez repede după moviliță. Când mă așezam mai bine, un glonț îmi trecu prin poala mantalei și mi-o rupse în lung. Se vede că ridicasem picioarele puțin și n-a fost chip să scap nici atunci. Mă văzuseră nemții. Bietul Grădinaru mă ținea strâns și mă tot ruga să nu mișc, că-i nenorocire. Gloanțele rădeau cu putere vârful movilei și ne împroșcau mereu cu gunoi.

Mitralierele mele nu mai trăgeau. Unde și unde se auzea câte un foc pe linie, deși vedeam mulți soldați în jurul meu. Dar, aceia sărmanii, trecuseră în lumea drepților. Se vede că se dăduse retragerea. Dar la mine nu venise vestea. Puținii soldați ce rămăseseră în viață, se retrăgeau cum puteau spre ai noștri, dar mulți nu făceau doi pași și cădeau trăzniți la pământ. Dintre ai mei rămăsese numai unul, care a scăpat ca prin minune. Eu ce rost mai aveam acolo? Drept urmare, mă hotărâi să plec cu orice preț, căci voiam mai bine să mor, decât să cad cu rușine în mâinile dușmanului. Bietul Grădinaru, cu lacrimile în ochi mă rugă să mai îngădui 5 minute ca să se însereze mai bine și să nu fiu nimerit și eu de vreun glonț nemilos. Nu am vrut să mai rămân cu niciun preț și eram gata să sar din adăpost. El sărmanul, mă apucă în brațe, plângând și tremurând, după care îmi spuse: „Te rog, domnule sublocotenent, stai să plec eu întâi, și apoi să vii după mine”. Voia cu orice preț să-mi ia el locul în fața sorții. Și se puse pe fugă înspre gardul spitalului ce nu era mai departe de 30 de metri. Dar, nu făcu zece pași și-l și văzui dându-se de trei ori de-a rostogolul. Îl nimerise și pe el, săracul. Credeam că s-a isprăvit cu el, dar îl văzui îndată târându-se încet pe brânci înspre o spărtură a gardului și văicărindu-se. Ajuns la spărtură, căzui iar jos, stătui puțin și nu-l mai văzui.

Se mai înserase și aproape nu se mai auzea niciun foc. Dușmanul trăgea mereu la orice mișcare. Venise acum și rândul meu. Nu știu nimic ce-a mai fost. Atâta știu că mă trezii deodată fugind mai sprinten ca o căprioară printre clădirile spitalului, sărind peste garduri înalte și alergând prin întuneric pe un drum ce ducea spre Cărbunești. Gloanțele-mi șuierau pe la urechi, dar eu tot fugeam ca o nălucă fără să știu unde merg. Eram cel din urmă, rămas singur în mijlocul nopții. În urma mea se lumina mereu și se auzea cântecul dușmanului. Nemții înaintau acum, aruncând rachete și cântând veseli. În schimb, eu plângeam ca un copil de nenorocirea ce mă lovise prin pierderea secției și a sărmanului Grădinaru și tot fugeam mereu. Trecui prin Cărbunești. Orășelul era pustiu de tot, întuneric era pretutindeni și tăcere de mormânt. Târziu de tot, după ce rătăcisem multă vreme prin întuneric prin locuri singuratice, întâlnii câțiva camarazi răzleți într-un sătișor mic. Ne vârârăm cu toții la o căsuță apropiată, unde era lumină, și rămăserăm acolo peste noapte. Visuri urâte nu m-au lăsat să mă odihnesc deloc. Spre ziuă, când abia ațipisem, luîndu-mi nădejdea de-a binelea de la Grădinaru, căci îl credeam în mâna nemților, veni un soldat din compania de mitraliere, care auzise de cele întâmplate, în odaie la mine, mă deșteptă și-mi spuse: „Domnule sublocotenent, a sosit Grădinaru!”. Am crezut că visez, nu m-am încrezut și l-am mai întrebat o dată. Soldatul m-a dus în odaia de alături, unde văzui pe bietul Grădinaru întins pe targă și așezat cu totul pe pat. Era galben ca ceara, cu ochii privind țintă în sus și gemu înfundat ca să nu-și arate durerea față de mine, iar patru brancardieri stăteau lângă el, îl îmbărbătau și-i dădeau când și când câte o gură de apă, căci buzele îi erau uscate de durere și fierbințeală.

Cum l-am văzut, m-a și apucat amețeala, m-am sprijinit de patul lui și i-am spus: „Grădinarule, tu ești?”. M-a recunoscut și a început a plânge amar și cu hohote, zicând în șoaptă: „Domnule sublocotenent, n-am crezut că vă mai văd, poftim…v-am adus gentulița!”. O ținea în mână, sărmanul Grădinaru! Ce prețios soldat! Îmi respectase dorința din urmă, săracul! Am plâns amar și n-am mai putut vorbi. Amândoi plângeam, iar cei din jurul nostru, mișcați de priveliștea prea dureroasă, stăteau tăcuți, cu lacrimi în ochi și suspinau din când în când. După câtva timp, după ce ne mai potolirăm puțin, el îmi povesti cu sughițuri toată pățania lui cum era rănit în trei locuri, la piciorul drept și mâna dreaptă, cum se târăse cum putuse până lângă o casă unde era un alt rănit numai la mână, care l-a dus în spate noaptea pe noroi, rătăcind pe cărări necunoscute, până la un canton, unde, sleiți de puteri și de sânge pierdut, nu mai putuseră merge înainte și se opriră pentru noapte acolo, că puțin după aceea, spre norocul lor, trecând pe lângă canton brancardierii și sanitarul companiei noastre, dădură peste ei și-i pansară pe amândoi ca să le oprească sângele ce le pătaseră toate hainele. După aceea, stând pe loc, înțepenise.

Brancardierii l-au pus pe targă și au mers toată noaptea spre a da de vreo gară sau vreo ambulanță, dar negăsind nimic și ajungând în acel sătișor înghețați de frig și obosiți cu toții, se opriseră ca să se odihnească până la ziuă drept la casa unde dormeam și eu. Ce soartă! De durere, azvârlise toate lucrurile ce le avusese cu el și oprise numai gentulița ca să mi-o aducă chiar cu mâna lui! Apoi n-a mai putut spune nimic. Vorbise prea mult și parcă se îngălbenise și mai tare. Temându-mă de mai rău, plecarăm cu toții înspre gara Bărbătești, care nu era foarte departe. Acolo era gata de plecare ultimul tren de răniți și refugiați. Îl suirăm în vagon cu targă cu tot la un loc cu alți răniți, îi dădui bani și ne îmbrățișarăm plângând. Trenul plecă îndată…Și de-atunci nu l-am mai văzut pe Grădinaru, decât după doi ani, când era mai îmbătrânit de suferință prin spitale, deși se vindecase binișor.

Locotenent M. Herescu, Regimentul 75 Infanterie

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

Prof.dr. Cornel Mărculescu