You are currently viewing EDITORIAL: Din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XLVI) – Eroii necunoscuți ai Regimentului Războieni nr. 15 Infanterie

EDITORIAL: Din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XLVI) – Eroii necunoscuți ai Regimentului Războieni nr. 15 Infanterie

  • Post category:Editorial

În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Locotenentul Diamandescu

În timpul luptelor grele pe care Regimentul nostru le-a avut pe Valea Uzului, pe lângă atâția viteji care și-au găsit moartea spre a nu da un pas înapoi în fața marii presiuni a inamicului, am avut nemărginita durere să pierdem pe locotenentul Diamandescu, comandantul Companiei a 12-a. Acest brav ofițer cu un curaj cum rar se vede, a murit în ziua de 10 octombrie 1916 pe sbina Hijmelor, în împrejurări grele dar înălțătoare pentru regimentul nostru. După atacurile disperate ale inamicului din zilele de 8 și 9 octombrie 1916, Compania a 7-a care fusese în parte decimată este înlocuită pe front de Compania a 12-a. Mă găseam cu locotenentul Radu, comandantul Companiei a 7-a la rădăcina unui stejar gros, odihnindu-ne după mai bine de 15 ore de luptă. Pe la 5 după amiaza vedem venind spre noi pe locotenentul Diamandescu cu compania sa și veșnic vesel cum era, ne spune că a venit să ne înlocuiască și să nu ne supărăm. Dacă mâine seară îl vom găsi la fabrica Uzvelgy în avantposturi. Această fabrică era postul de comandă al diviziei inamice. După ce oamenii se odihnesc puțin eu mă duc cu el spre a-i arăta linia noastră și cum nu avea la companie niciun ofițer, rămân cu el. A doua zi, i-au venit și ofițerii cu restul companiei ce fusese pe partea stângă a pârâului Uz. Cum se luminase de ziuă, el pornește cu o patrulă spre a recunoaște poziția pe care se afla cu compania. După vreo oră se întoarce foarte vesel anunțându-mă că a descoperit pe un picior de munte vreo două companii inamice care se strecurau pe la dreapta noastră spre a cădea în spatele poziției ce ocupam. Cu cei vreo 70 de oameni care formau compania locotenentului Diamandescu, pornim spre locul ne conducea el în fruntea patrulei. La o mică distanță în strigăte de „Ura” care făcea să răsune văile liniștite până atunci, ne aruncam spre unguri, care zăpăciți cu totul o rup la fugă care încotro apucau. Locotenentul Diamandescu în fruntea lor, alerga cu vreo 10-12 mai iuți de picior, și se opreau din când în când spre a trage în restul companiilor ungurești înnebunite cu totul de teama surprinderii. În mai puțin de jumătate de oră, locotenentul Diamandescu cu cei 10-12 oameni ai lui care formau un fel de prim val, au capturat 76 de prizonieri.

Ajunși la marginea unei poieni prin care se retrăgeau în goană ungurii, mai iuți de picior, locotenentul Diamandescu stând în picioare în dosul unui fag subțirel de care ăși răzima carabina, trăgea de zor, râzând mereu de fiecare victimă a glontelui său și cât de bun trăgătoriu era. În acest timp, cum ne apropiasem mult de liniile inamice încep a trage în noi vreo 4 mitraliere inamice. Ne adăpostim cu toții pentru a ne mai strânge rândurile. Singur, locotenentul Diamandescu răpit de măreția momentului și de spaima ungurilor înspăimântați, stătea mereu în picioare, cu toate insistențele noastre de a se adăposti și vai de ungurul fugar care trecea prin fața carabinei lui. La un moment dat, văzând doi unguri care fugeau prin poiană, mă strigă pe mine și pe sublocotenentul Gavrilețeanu și arătându-ni-i mereu râzând, pune carabina la ochi și trăgând, unul din cei doi unguri se rostogolește jos. Dar gloanțele dușmanilor care probabil îl observaseră că este ofițer, săreau ca grindina în jurul locului unde stătea el mereu în picioare. Totuși, răpit de bucuria că glonțul trimis de el n-a greșit, nu se adăpostește și punând carabina la ochi zise sublocotenentului Gavrilețeanu: „Uite-l Octav și pe celălalt”. În acest timp, glonțul pornește, ungurul cade…dar…nenorocire…în același moment, viteazul nostrum camarad, se răstoarnă ca un stejar retezat, cu zâmbetul pe buze fără să fi scos o vorbă, în brațele sublocotenentului Gavrilețeanu…fusese lovit drept în frunte de un glonț care îi perforase craniul. Așa s-a stins acest suflet vessel, viteaz până la sacrificiu, plans de toți camarazii și soldații lui.

Sublocotenentul de rezervă Matei Milo

Un suflet distins, un magistrat care făcea fală magistraturii noastre, un viteaz între viteji, cu care Regimentul Războieni nr. 15 Infanterie s-a mândrit. Un om care cunoștea mai bine codurile ca regulamentele militare, dar care știa cum nu știu mulți să lupte. Îl văd, parcă a fost ieri, în grelele atacuri de la Poiana Uzului. Era sublim, era admirabil acest omuleț mic clădit pentru a mânui arma în lupte. În fruntea plotonului sau cu zâmbetul pe buze, cu un dispreț nebunesc de moarte, cu pieptul deschis, Matei Milo se avânta primul în atacurile cu baioneta. Care dintre vitejii camarazi nu s-au cutremurat văzându-l mergând la atac? Soldații lui voiau, dar nu I se putea trece înainte…și astfel a luptat rezervistul Matei Milo pe Valea Uzului, astfel a luptat în jurul Bucureștilor și astfel a luptat și în dezastrul retragerii. Nu s-a descurajat însă niciodată, avea o încredere oarbă în sfârșitul glorios al războiului nostrum, în clipe grele, când noi camarazii lui slăbeam, ne îmbărbăta cu cuvintele: „Băieți, e în zadar ce fac ei, nemții, orice va fi să știți că tot noi vom învinge”. Acum, aceste cuvinte nu mai spun nimic, dar puțini le-au spus în cel mai negru timp din viața poporului nostru în noiembrie 1916.

Suntem în 15 decembrie 1916, luptăm în Poiana Meharțar, aproape de comuna Turbarea din județul Râmnicu Sărat. După o noapte de zbucium și trudă, la câteva sute de metri de inamic pe o zi frumoasă de iarnă, ne dezmorțim la soare și ne adunăm reserve de căldură pentru noaptea ce se va lăsa în curând. Gloanțele fluierau pe deasupra capetelor noastre. La stânga noastră se aude o luptă mare, încep și la noi focuri dese și o luptă groaznică se încinge. La stânga noastră, după o luptă crâncenă, Regimentul 30 Muscel a fost respins și legătura ruptă. Sublocotenentul Matei Mile în mijlocul companiei sale lupta, lupta mai dârz ca oricând contra nemților ce vin la atac. Sunt trupe de elită, sunt alpiniștii imperiali germani, dar soldatul nostrum, gol și flămând știe să se lupte și cu ei. Patru atacuri s-au prăbușit înaintea noastră, dar vin, vin mereu. Pe dreapta și stânga, ai noștri încep a slăbi, atunci viteazul nostru Mile, se scula în picioare și privindu-și soldații, aceștia electrizați se sculară și porniră la baionetă. Aveau trupe de elită germanii, dar de data aceasta nu au vrut să dea piept cu baionetele flămânzilor noștri. Al cincilea atac al nemților s-a prăbușit și el, dar Matei Mile zăcea scăldat în sânge, cu capul zdrobit de o grenadă. Alături de el, putonierul lui, mort și el. I-au luat în spinare doi soldați credoincioși prin ploaia de gloanțe și i-au dus înapoi, să nu cadă în mâinile păgânului.

În satul Turbarea, au luat un car cu boi și au pornit cu cei doi eroi spre Dumitrești, ca să-i îngroape creștinește. Nemții începuseră a scoborî înălțimile spre Dumitrești, iar celelalte trupe ale noastre se retrăseseră de mult și carul cu boi înainta mereu încet pe șoseaua plină de noroi ce duce la Dumitrești. Nu i-a fost dat însă viteazului să fie îngropat de camarazii lui. Dușmanul a început să tragă cu mitralierele în car și ciuruit de gloanțe, comandant și subaltern, au rămas în mijlocul șoselei. Cine l-a îngropat, unde zace acum corpul acestui erou, are sau nu la căpătâiul său o cruce? Ai fost plans de camarazi și prieteni, iubitul nostrum erou, acolo pe Valea Râmnicului, odihnească în pace sfintele tale oseminte.

 

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu