„Bravo Cipriane, sa ne trăiești și sa ne mai cânți”…. Se auzea după fiecare examen de vioara pe care le-am susținut în școala primară. Cu cei doi ani pe care ii aveam avans fata de colegii mei care au început din clasa 1 studiul respectivului instrument, nu îmi era greu sa fac impresie buna. „Dacă o ții tot asa, o sa ajungi mare!” promiteau unii dintre profesori. Nu știu cât de mare credeau ei ca ajung, cert este ca de 1.80 nu am trecut niciodată. Iar cum în sus nu mai cresc nu îmi rămâne decât sa ma îngraș, ceea ce sincer sper sa nu fie cazul.
” Doamna Râvnic, copilul trebuie dus la București, are talent și va ajunge departe!” garantau alții. Eh, asta s-a adeverit. Cel mai departe am ajuns la Cincinnati, ceea ce semnificativ mai departe decât media societății, trebuie sa recunoaștem.
Cat despre talent, ai mei s-au decis sa mi-l pună la treaba mutandu-ma din clasa a 5a la București, la liceul George Enescu. Orașul mare, cu zgomotul lui infernal, cu aglomerațiile sale celebre, nu îmi displăcea deloc. La cei 12 ani ai mei mi se părea fascinanta rumoarea aceea, care acasă lipsea cu desăvârșire. Când veneam în weekend înapoi în Târgoviște mi se părea ca vin pe luna… Mai latra câte un câine, mai trecea vreo mașina dar diferența era enorma. Fiind prea mic pentru a sta la internat, ai mei în purtarea lor de grija mi-au luat gazdă.
O familie cumsecade, doi oameni mai în vârstă dar foarte amabili, recomandați de catre niște prieteni de familie comuni, m-au „adoptat” pe post de nepot vitreg imediat. Ce nu îmi făceau ca să îmi fie bine… Toate poftele culinare, acces la televizor sa îmi vad emisiunile sau desenele animate favorite, tot ce le stătea lor în putință ca să ma simt ca acasă au făcut. Mie însă îmi era tare greu… Plecat pentru prima data de acasă, despărțit de prietenii mei care ma apreciau și în mijlocul cărora insemnam ceva, într-o școală străină dintr-un oraș care nu era al meu, singurătatea ma coplesea.
Acasă ma mai ciondaneam eu cu ai mei, ca nu am fost niciodată ușa de biserică, dar de bine de rău ii știam acolo, aproape. Noi ne certam, noi ne împacam. Dar asa… Nici nu aveam cu cine sa ma cert măcar. Vorbeam cu mama la telefon săptămânal, ceea ce pe atunci era mare lucru. Acum dacă as proceda la fel m-aș trezi cu mama la ușa în primele 24 de ore, în ciuda vârstei în ochii ei tot de clasa 5a sunt. Greșeala mea, știți cum e cu părinții, cum ți-i crești asa ii ai, vorba reclamei.
Mereu și mereu ii repetam plângând „nu mai vreau aici, îmi e dor de voi, de Sorin, de Mihăiță….nu îmi place”…concluzionam eu după ce ii insiram toata lista de prieteni. Ce era de făcut? Mama a tot încercat sa tragă de timp, promițând ca va fi bine și ca o sa ma obișnuiesc. Cele doua gazde ale mele au încercat toate amabilitatile din lume pentru a ma ajuta. Îmi cumpărau dulciuri, îmi făceau clătite, cartofi prajiti, orice știau ca îmi place. După vreo 3 luni când se mai potolise un pic bazaitul meu după acasă, mi s-a întâmplat următoarea chestie.
În ajun de mos Nicolae, m-am băgat neștiutor la somn iar când m-am trezit am avut parte de o dubla surpriza. Peste noapte ninsese ca în povesti, era afara o zăpadă de mai mare dragul, de vreo 20 de cm. Aproape ca nu mi-a venit sa cred. Precipitat am tras repede hainele pe mine, am luat geaca și fularul și când am dat sa ma încalț am descoperit partea a 2a a surprizei: gazdele mele s-au gândit și la mine în dimineața de mos Nicolae, și ca să nu fiu dezamăgit și sa dau iar în plâns, au binevoit sa îmi umple cizmulițele cu portocale. Nu eram străin de fructele alea dar nici nu aveam prea des parte de ele, asa ca după cum va închipuiți bucuria mea a fost mare. Le-am pus în pat și am tras plapuma peste ele, sa nu mi le ia vreun dușman, deși eram singur în casa la familia aceea.
După vreo jumătate de ora de alergat, căzut și făcut tumbe pe afara, cu foamea deja starnita, am întrat în casa în căutare de mâncare. Pana am terminat sa ma schimb mi-am adus aminte de portocalele mele din plapumă și m-am pus pe ele.
Mie când îmi place ceva sunt lăcomia întruchipata. Ai mei degeaba au încercat sa ma învețe cumpătare, sa las și pe mai târziu ceva, ca să mai am. Fără succes. Tot ce aveam halpaneam pe loc, zici ca trecuse tornada în urma mea, nu mai rămânea nimic. Aceeași soarta au avut-o și portocalele mele. Numai ca după ce m-am umflat în burta ca un pepene, a rămas totuși ceva… Cojile. Bucuros de cadou și satul de atâtea fructe, ma întrebam ce sa fac cu resturile. Un copil cuminte le-ar fi dus la coșul de gunoi, însă noi ne cunoaștem acum de suficiente episoade încât sa știți ca nu era cazul meu.
Am tot stat și m-am gândit, m-am gândit și m-am răzgândit… Apoi am luat o decizie. Manat de spiritul de sărbătoare, care ma împingea de la spate sa fiu mai darnic, am strâns încet cojile și semințele de pe plapuma, le-am luat în mânuțele mele de copil și cu multa atenție le-am îndesat și eu la rândul meu în cizmele gazdei. Asa înțelegeam eu dărnicia pe atunci. Bineinteles ca la auzul vestii, mama mi-a aruncat prin telefon un sincer „tot figura ai rămas”.
De ce v-am spus povestea asta?
Suntem din nou la ceas de sărbătoare, clipele acelea din an încărcate de cadouri, de luminițe prin oraș, de plimbări la munte, ieșiri la zăpadă și mai ales, de colinde. E perioada când facem și mai ales așteptăm cadouri. Este timpul când fagaduim pentru a mia oara ca o sa o lasam mai moale cu prostiile și ca în anul care vine vom fi mai cuminți.
Pentru mine oportunitatea de a va scrie și de a va face părtași la snoavele mele a fost unul dintre cadourile primite în acest an, chiar dacă a venit mai devreme de perioada sărbătorilor. La rândul meu, sper ca ceea ce v-am scris v-a fost mai util decât le-a fost gazdelor mele găsirea cojilor de portocale un cizme. Pentru un grup de oameni însă, am pregătit ceva special în acest an.
Este primul Crăciun pe care îl petrec după mutarea din orașul natal, și ma bucur ca mi-a reușit un proiect de suflet, foarte drag mie. Cu ajutorul unor oameni inimoși, care au contribuit cu tot felul de resurse la materializarea lui, Orchestra Simfonica de Tineret ANDANTE, din Târgoviște face deplasarea săptămâna aceasta în zona Câmpulung Moldovenesc din județul Suceava, unde vechii și noii mei prieteni își vor uni abilitățile artistice în cadrul a doua concerte vocal simfonice ce vor avea loc weekendul viitor.
Împreună cu corala „Deus in omnibus”, artiștii dâmbovițeni alături de colegii lor din București, Ploiești, Buzău și Satu Mare vor înfrumuseța în acorduri pline de sensibilitate sărbătorile audientei bucovinene.
Pe extraordinara muzica a lui Bach sau Mozart, neuitând nici piesele sacre românești ale lui D. G. Kiriac , I. Chirescu sau Timotei Popovici mesajul marelui Dar care ni s-a făcut în Bethleem acum mai bine de 2000 de ani va răsuna în cele doua ocazii în care ne vom întâlni cu publicul, un Dar despre care exact acum în luna cadourilor, se vorbește parcă prea puțin.

Prof. Râvnic Ciprian