You are currently viewing EDITORIAL: Dumnezeu chiar nu joacă zaruri?

EDITORIAL: Dumnezeu chiar nu joacă zaruri?

  • Post category:Editorial

Deunăzi, referitor la o situație de viață, o prietenă mi-a adus în atenție cuvintele atribuite lui Einstein: „Dumnezeu nu joacă zaruri.”
Deși, în general, orice butadă sau formulare care nu transpiră mediocritate prin toți porii ajunge să-i fie atribuită savantului care a schimbat percepția generală despre univers și a revoluționat, fără îndoială, știința, nu paternitatea lor neîndoielnică e cu adevărat importantă, ci sensul pe care îl pot căpăta în anumite contexte.
De la Einstein, despre care s-a crezut multă vreme că, în virtutea accesului la aceste taine ale științei care oamenilor de rând le rămân inaccesibile a fost ateu, învățăm că adevărata inteligență e doar aceea care înțelege că a fost creată de o inteligență și mai mare, care este dincolo de întâmplare și, pe cale de consecință, de neprevăzut. Adică, în traducere liberă, de rău, căci omul este dotat doar cu aptitudinea de a se agăța de bine, căci în bine își are obârșia, fiind făptură creată de Binele suprem, din iubire infinită, cum susține dogma, și spre comuniune cu iubirea supremă, prin asemănare.
Dintotdeauna omul a înțeles că nu se poate singur. În nimic și nicăieri. Dintotdeauna dorul de comuniune, sădit ontologic în ființa lui, cum spun teologii și filosofii, l-a îndemnat să caute să fugă de singurătatea lui eu și să regăsească armonia lui noi. A făcut-o, de-a lungul timpului, în numeroase moduri care de care mai curioase ori mai bizare, cu vitejie sau încercând să trișeze, căci timpul l-a învățat că poți să ratezi fericirea promisă din cine știe ce fortuna mala ori fortuna labilis și să rămâi singur, adică să ratezi bucuria comuniunii și a pluralității.
Fericirea dată de comuniune este, cred, și unul dintre sensurile mai subtile ale alinierii celor șase puncte de pe cele două cuburi albe ale zarurilor, inventate de om încă de acum peste cinci milenii, tentante încă și astăzi sub tot felul de mistificări.
A juca zaruri e, cumva, o încercare de a provoca destinul, de a te lăsa la mâna hazardului și a spera să prinzi acel culoar al norocului care te va face câștigător în orice mod ai crede tu că poți accede la fericirea. Câți dintre noi nu o facem adesea, să recunoaștem? Câți dintre noi n-am fost atrași de surâsul ispititor al Fortunei și nu ne-am dorit să ne aleagă pe noi? Câți dintre noi n-am jucat, măcar o dată, la loz în plic, dorindu-ne îmbogățirea rapidă sau n-am tras planeta de papagal? Cine nu și-a consultat măcar o dată horoscopul înainte de a-și începe ziua sau nu a aruncat moneda în fântână, punându-și dorințe în speranța că vor fi îndeplinite, chiar și cele mai absurde și improbabile dintre ele? E în noi o apetență neostoită de a prinde peștișorul de aur, de a cădea zarul norocos, căci fortuna multis dat nimium, satis nulli!
A juca zaruri este un obicei destul de blamat în conștiința generală, pentru că îi sunt asociate zarurilor miza pecuniară, perpetuarea jocurilor care presupun aruncarea zarurilor fiind legată indisolubil de ideea unui câștig în bani, iar jucătorii înrăiți sunt totdeauna priviți cu scepticism, dacă nu cu ostilitate, pentru că par posedați de un duh necunoscut, care-i fac să fie dornici de a obține banii ușor, nemuncit, fiind în stare să parieze nu doar tot ce au, ci chiar propria-le demnitate și valoare umană.
Micul poliedru de os, pe fețele căruia sunt înscrise punctele negre, a folosit din preistorie de oameni pentru a tenta forțele supranaturale să intervină în viețile lor, să dea un răspuns la dilemele care-i măcinau sau să „aleagă” în locul acestora, când nu avea puterea ori inspirația de a-și asuma o decizie. Le purificau înainte de a le mânui, încercând să le îmblânzească duhul arbitrar care le ghida, suflând asupra lor să alunge ghinionul și să le manipuleze favorabil. O naivitate frapantă, care a străbătut veacurile și spațiile, din antichitatea indică sau romană până în zilele noastre, dar care subzistă ca și fascinația pentru risc, atât de caracteristică pentru un homo ludens neserios și cu o oarecare imaturitate psihică.
Nu știm dacă Einstein a făcut referire la incapacitatea lui Dumnezeu de a fi neserios când a descoperit că lumea, produsul creației divine, este atât de coerent organizată, excluzând orice arbitrariu, dar sigur cuvintele sale pot avea un ecou în conștiințe și la un alt nivel decât al științei.
Aruncarea figurată a zarurilor din anii de iluzii și de poetice elanuri ale tinereții este doar o etapă în jocul de argint și de lacrimă al viețuirii cu rost. E o risipire, o vânare de vânt cu plasa de prins fluturi, o hăituire a Fortunei în speranța de a-i fi cu toții trecători amanți, deși ea alege întotdeauna după criterii foarte deosebite de capacitatea noastră de a-i putea pătrunde rațiunile. Uităm că nimic nu e întâmplător pe lume, că zarurile nu sunt decât inventate de om spre a păcăli ordinea prestabilită a lumii și că tot ceea ce ni se întâmplă se întâmplă cu rost și că nimeni nu e singur și la voia întâmplării.
Există undeva o parabolă frumoasă, în care un om, pierzând, rând pe rând, câte o pană albă miraculoasă din himericele aripi cu care îl înzestrase inocența, cu din ce în ce mai puțini prieteni, ajuns să-i vadă pe ceilalți într-o lumină din ce în ce mai cenușie și ignobilă se simte cu desăvârșire învins. Penele nălucă ale candorii și nevinovăției care îl înfrumusețaseră, îl îmbrăcaseră într-o lumină nepământeană, făcându-l făptură de vis și de lumină, au căzut rând pe rând, trupul i-a rămas dezgolite și corupt amar în absurdul război dintre om și om, dintre durere și sete de durere, dintre măști și candidați la măștile amăgirilor în sălbaticul bal mascat care e viața… E singur, iar gândurile, bile negre necâștigătoare, se-ngrămădesc în șiruri ce converg spre un hău dantesc și înfricoșător, din care nu mai are nicio speranță că va ieși. Zborul e o imposibilitate la care nu-i mai rămâne decât să tânjească, așa cum se tânjește după o mântuire nemeritată și improbabilă. Și îmi amintesc cum spune parabola că omul, mâhnit, obosit, are un vis în care se vede pe sine mergând pe o plajă, alături de Dumnezeu. Vede două urme ale pașilor pe nisip în momentele de indenegabilă fericire și împlinire și, în clipele cele mai grele din viață, cum nisipul purta o singură urmă de pași. Și se revoltă, crezând că Dumnezeu l-a părăsit când i-a fost mai greu, că nu și-a respectat promisiunea de a-i fi alături mereu. Și-i reproșează, pripit, amărât, plin de obidă, așa cum facem și noi mereu, nedrepții, că a stat degeaba și l-a abandonat. Că l-a lăsat să piardă la aruncarea zarurilor … Și spune parabola că Dumnezeu, privindu-l mâhnit pe om, i-a arătat în fețele apei cum că urmele pașilor pe nisip sunt ale Lui, că în clipele acelea, când îi era cel mai greu, l-a purtat pe brațe…
E o parabolă despre speranță, despre încredere, despre adevăruri ignorate, dar imuabile.
Conștientizând banalizarea prin vehiculare în toate mediile a parabolei, adevărul acesteia este atât de imbatabil, că nu se poate explica altfel puterea nebănuită pe care o pot avea oamenii în anumite momente îngrozitoare, încercați de vifor, cum pot merge mai departe, cum mai pot zâmbi, cum se mai pot ridica din genunchi, cum mai pot îndura încă o zi, după ce li s-a năruit lumea în împrejurările năprasnice ale vieții.
Oamenii sunt insule cu spirit de autoconservare și-și opun, dintr-un motiv încă greu de înțeles și acceptat în totalitate, perpetuă rezistență, preferând splendidei partituri a curajului subterfugiile aruncării zarurilor pe coaja superficială a aparențelor găunoase. Dar, cum lui Dumnezeu nu-i arde de glumit, zarurile bune cad mereu doar în momentele în care omul încetează să mai persevereze în greșeli și să le mai arunce.

Prof. Camelia Lepădat