„Hai sa trăiești, Ștefane. Am terminat cursurile, ia zi, rămâne la ora 6?”i-am zis eu în telefon fostului meu coleg de liceu. Era o după amiaza calda de toamna în anul de gratie 2006, iar eu student în anul 1 la” Conservator ” inca ma (re) adaptam la viata din București. Duceam o viata tipic studențească, cu bine cunoscutele pachete de la ai mei și lipsa cronica de bani. Ar fi nedrept sa ma plâng de situația financiara deoarece ai mei, în ciuda limitatelor posibilități s-au ingrijit sa nu îmi lipsească nimic din cele trebuincioase învățării, însă între ce considerau ei ca îmi este mie necesar și aspirațiile le care le nutream eu se casca o prăpastie de netrecut, ca să citam dintr-o parabola biblica. Ce știau ei de nevoile mele „adevărate”? Cred ca expresia „mâncarea e fudulie, bautură-i temelie” ” a fost inventata de vreun student, ca prea ni se potrivea mie și tovarășilor mei pe atunci. Unul din lucrurile la care se pricep muzicienii foarte bine este sa petreacă, va zic eu. La noi chestia asta are un farmec aparte deoarece nici măcar nu avem nevoie de prea multe fandoseli și tehnologii ca să ne simțim bine, cu un laptop, doua boxe și dacă avem și instrumentele la indemna, iese un chef de sare căminul în sus.
După cum va puteți da seama, metehnele din liceu m-au însoțit și la facultate iar doua dintre acestea erau preocuparea pentru găsirea adevărului ( in vino veritas, nu?) și biliardul, sportul la care ma pricepeam cel mai bine și care uneori era o sursa de completare a bugetului în cazul în care jucam pe bani.
Ștefan, interlocutorul meu, era un fost coleg de liceu, mutat și el odată cu noi în capitala, dar la o facultate diferita. Un tip înalt, atletic, băiatul asta ar fi făcut cariera în orice sport și-ar fi ales.
Era bun și la fotbal, și la baschet și inclusiv la ceea ce ma interesa pe bine, era foarte bun și la biliard. Avea o dexteritate înnăscuta și o coordonare motrica de excepție ceea ce îl făcea foarte greu de bătut în orice implica activitate fizica. La biliard, alături de profu de pian, era cel care îmi dădea cel mai mult de furca din cercul meu de prieteni.
Meciurile cu el erau deosebit de strânse iar într-o vreme ajunsesem amândoi la un asemenea nivel încât o singura greșeală dacă făceam, o sigura bila nebagata sau vreo poziție de siguranță ratata însemna automat pierderea meciului, nu mai aveai ocazia sa mai revi la masa, matura celălalt tot. Nu de puține ori se strângeau cei din bar sa se uite la spectacolul nostru de la masa de biliard ca la un meci televizat.
Fiind final de săptămâna, prin buzunarele mele bătea vântul. Mai aveam 50 de lei și cam aia era. Tot gândindu-mă cum sa fac sa ii înmulțesc, mi-am adus aminte ca Ștefan e tot în București și m-am gândit sa îl provoc la un meci pe bani, cu gândul sa dublez sau sa multipli chiar bruma aia de bani ce ii mai aveam la mine. De obicei era riscant sa fac treaba asta cu Ștefan, ca nu aveam nici o garanție ca îl bat, era la fel de probabil sa mi-o fur, dar nu aveam încotro, dintre colegii mei de la Cons nu avea nimeni curaj sa joace cu mine pe bani iar alți prieteni cu înclinații în domeniul asta nu aveam.
Ieșind de la cursurile de ansamblu coral, l-am luat cu mine și pe Cristi, prietenul meu de nădejde din seara de pomina de la Sibiu, cea cu discoteca și ne-am indreptat în zona parcului Carol, unde era locul de întâlnire cu Ștefan și unde era și un club de biliard pe care îl știam noi. Ne-am bucurat toți 3 de revedere, am discutat un pic, iar eu și adversarul ne-am pus de acord asupra termenilor financiari ai jocului : 10 lei la colt, 20 de lei la jumate iar plata nu se face după fiecare meci, se face dacă este cazul odată la 2 meciuri, astfel câștigătorul unei partide dându-i șansă pierzătorului la revanșa.
În cazul în care pierdea și revanșa, se făcea plata pt ambele meciuri. Mi s-a părut mie un pic ciudata regula, dar mie îmi convenea sa am dreptul la o a doua șansă în cazul în care pierdeam primul meci deoarece aveam puțini bani la mine și adversarul nu trebuia sa știe asta. Pentru mine era clar, trebuia sa câștig neapărat câteva meciuri în debutul jocului, ca să fac o rezerva de bani din care sa plătesc apoi eventualele pierderi și partea de achitat la masa, la final când venea nota de plata. Așadar eram setat pe blitzkrieg. Cristi si-a luat o bere, s-a așezat pe canapea sa vadă spectacolul și meciul a început.
În mai puțin de 10 minute deja eram în groapa. O greșeală stupida la o combinație de bile l-a pus pe Ștefan în postura de a conduce cu 1-0. Era rândul meu sa sparg. Deja ma gândeam ca dacă îl pierd și pe asta, mai rămâneau bani de maxim 2 jocuri și sa îmi achit partea mea de plata la chiria mesei. Hotărât sa nu ajung în situația aceea limita, am strâns toată concentrarea de care eram eu capabil și am egalat… 1-1. Îmi mai venise sufletul la gură. Cristi se uita cu interes, se juca frumos de ambele părți. „E rândul tău, Ștefane….” ii zic eu adversarului înmânându-i bila alba pt lovitura de deschidere.
A spart mănunchiul, dar a avut ghinionul sa trimită și bila alba în buzunar. Aveam Free Ball, ceea ce înseamnă că puteam sa lovesc cu alba de oriunde voiam eu sa o așez pe masă. O astfel de ocazie nu prea se ratează dacă ai pretenții sa câștigi jocul. Și nu am ratat. În câteva minute conduceam cu 2-1, și la scorul asta altfel se făceau calculele… Încă o victorie și incasam banii pe ambele meciuri. Însă nici Ștefan nu era amator, nu mi-a lăsat nici o șansă și preț de încă juma de bere băută de Cristi mai târziu, eram iarăși la egalitate… 2-2.
„Ba, eu ma duc sa mai iau ceva de băut. Vreți și voi o bere?” ne întreba spectatorul nostru fidel. Am fi băut noi, dar nu voiam sa ne stricam capacitatea de concentrare. Am luat 2 sucuri, total atipic pt niște adepți ai lui Bachus ca noi și ne-am pus iarăși la lupta. Timpul trecea și nici unul dintre noi nu reușea sa se desprindă decisiv în câștigător. Serii întregi de jucători s-au perindat pe la celelalte mese, au venit, au jucat, au achitat, au plecat…. Au venit alții și tot asa… Doar la masa noastră se luptau aceeași jucători în ceea ce păreau a fi condamnați la un duel etern, cu finalitate în ziua judecății de apoi. Nu ne-ar fi pasat nici dacă era alarma de incendiu sau ar fi picat barul pe noi. Dacă sfârșitul lumii ar fi venit atunci, noi am fi continuat sa jucam. Deja orice strategie am fi avut a fost făcută țăndări. Tensiunea atinsese paroxismul pentru noi iar orgoliile ne făceau sa nu ne mai gândim la portofel, mai ales ca eu nici nu aveam asa ceva. Modesta mea hârtie de 50 de lei stătea în buzunarul de la blugi. Dacă as fi avut portofel în vremea aia probabil ca l-aș fi schimbat pe 2 beri. Posibil sa fie asta exact motivul pt care nu aveam asa ceva, cine mai știe?
Între timp, bietul Cristi a terminat pachetul de țigări și cum nu dădeam semne ca ne vom urni prea curând de la masa suferințelor și orgoliilor noastre, s-a dus sa își mai ia unul. A venit și cu o sticla de vin, ca asa e bine sa tina companie berilor de pana atunci. La un moment dat aproape ca dormea pe canapea. Tenacitatea noastră atrăsese atenția vânzătoarei de la bar, mirata și ea sa vadă cum se strângea nota de plata la masa noastră. Deja ne dureau picioarele de câte ture de masa dădusem. Iar când a cedat și spatele de la atâtea aplecări, am decis sa spunem stop.
Era ora 2 noaptea, jucasem de la ora 6. După 8 ore de biliard la limita colapsului psihic, nu avea nimeni sa dea nimănui nici un ban, eram la egalitate perfecta. Din păcate a trebuit sa dam ceva cuiva și anume sa achitam timpul la masă. A venit factura 2 milioane. Am simțit ca ne prăbușim de tot. Cu ocazia aia a dezvăluit Ștefan ca și el tot 50 de lei avea la el.
Vasăzică de aia a propus el regula cu plata odată la 2 meciuri, ca și el venise în aceeași situație și cu aceleași gânduri ca și mine. Am pus amândoi tot ce aveam la noi și ne-a împrumutat Cristi un milion ca să nu ne salte băieții pe sus. Noroc ca se întâlnise cu tac-su sa ii dea banii de chirie pe luna următoare ca dacă nu avea nici el eram morți. După ce am promis solemn ca nu îl vom aduce în stadiul de homeless prin neachitarea datoriei, ne-a plătit el diferența la bar. Am plecat de acolo morți de oboseala, faliți și datori pe deasupra. Și cu ce gânduri mărețe venisem!
A doua zi la ora de vioara am cântat numai bazaconii, nu mi-a ieșit mai nimic. Habar nu avea profu de ce îmi e greu sa țin vioara în mana, ca el habar nu avea de febra mea musculară și de cauzele ei.
După câteva zile am cerut de la ai mei niște bani pentru oarece „corzi noi de vioara, ca astea sunt vechi și nu mai stau prea bine acordate” și i-am dat datoria lui Cristi.
De atunci nu am mai jucat biliard cu Ștefan niciodată.
Și am mai învățat ceva, ce nu am sa uit vreodată: Casa câștiga întotdeauna!

Prof. Râvnic Ciprian