„Dublu sau nimic?” întrebă vizibil afectat de înfrângere adversarul meu…
„Desigur, fac eu bilele și spargeți dvs”, am răspuns eu condescendent. La vârsta de 14 ani mi-am mai descoperit o pasiune pe lângă muzica, una din domeniul sportiv de data aceasta, biliardul. Odată ce am prins cum merge treaba și cam care e scopul jocului, m-a fermecat peste măsură.
As fi jucat non stop, oricând, cu oricine. Beleaua e ca biliardul nu era gratis… Trebuia sa plătești. Iar eu, un elev amarat și sărac cum eram, nu prea îmi permiteam. Ai mei îmi dădeau pe zi echivalentul a 10 lei… 5 lei era autobuzul dus întors, 5 lei sa iau un sandviș la școală.
În mare parte cam asta era bugetul meu. Noroc cu mama care îmi mai strecura când și când niște bani în plus la modul „Ia colea sa nu știe tac-tu ca ma cearta, ca știu ca nu îți ajung”. Mama, tot mamă…
Iar cum la barza chioara Dumnezeu ii face cuib, prin clasa a 10a, cam când din punct de vedere al chiulului treceam eu de la învățământul la fără frecventa la cel la distanta, în spatele liceului nostru s-a deschis un magazin tip „fast food”, cu scaune, mese de servit și… o masa de biliard. Bine, toată treaba cu fast-food-ul era un paravan, cred ca singurii care aveau impresia ca acolo doar se servește mâncare erau cei de la ciclul primar, care veneau, își luau sandvișul cu cașcaval și plecau imediat ca să nu fie dați afară de cei mai mari de vârstă.
După ora închiderii, noi, golanii din clasele terminale plus alta lume „bună” de prin cartier rămâneam încuiați înăuntru și atunci se scotea alt „cașcaval” la înaintare, miză pentru tot felul de activități ce nu intrau în fisa postului magazinului. De la Remy și biliard la barbut și poker, barul ala le-a văzut pe toate. Dosite bine după tejghea, sticlele de bere și alte chestii alcoolizate își făceau apariția de cum se încuia ușa.
Cam orice se putea juca pe bani, acolo se juca. Noi ăștia mai fără lovele nu stăteam decât sa ne uitam trăgând de o bere 2 ore pana se încălzea de tot, la barosanii care aruncau tot feluri de sume de bani pe diferite mize. Era un mini cazinou în toată regula. În fiecare seara se câștigau sau sa pierdeau acolo mici averi. Cam în mediul ala mi-am făcut eu 80% din liceu. N-aveam bani dar eram simpatic, le mai cântam cu vioara, mai era câte o zi de naștere și ma rugau sa asigur când și când câte un moment muzical, mă descurcam eu cumva.
Ziua când nu erau clienți mă mai lăsa șefu’ sa exersez la biliard, de unul singur. Pentru noi ăștia amărâții jocul avea o singura miza: cine pierde plătește jocul (se tarifa fiecare joc în parte, după încheierea lui). Așa ca dacă erai bun și câștigați puteai juca gratis toată ziua, ca plăteau pierzătorii. Motivația asta coroborata cu pasiunea pentru biliard m-au făcut într-o perioada unul dintre cei mai buni jucători de pe acolo. Jucam și 10 ore pe zi.
Dacă as fi studiat la vioara cât am repetat la masa de biliard, acum v-aș fi scris de pe la Viena, cel puțin!
La un moment dat chiar și șefu` mă mai punea sa joc la pariu contra altora, și paria el pe mine. Eu eram stupefiat „bai șefu`, pai și dacă pierd? Îți pierd banii”…. „lasă mai nepoate, tu joaca acolo ca ești bun, dacă e sa pierzi aia e, sunt banii mei dar eu am încredere în tine, hai, un milion cu doua la jumate” Jucam cu atâta frică încât aproape ca îmi făceam singur jocul greu.
E teribil sa joci pe banii altora, va zic eu. Însă spre norocul meu nu prea pierdeam, la final cam ieșeam pe plus de fiecare data. Chiar eram bun la sportul ala. Drept recompensa mai primeam câte o bere, niște jocuri gratis când nu aveam bani la mine sa plătesc, mici chestii d-astea.
Tipul care voia dublu sau nimic era profu` de pian. Spirit liber și dansul, venea sa își încerce puterile când la rummy, când la biliard… Și la biliard chiar le avea. Era al naibii de bun, probabil ca și dansul făcuse facultatea cam cum făceam eu liceul, altfel nu îmi explicam de unde atâta îndemânare. Ieșeau niște meciuri fantastice, demne de televizat. 10 lei la colt, 20 de lei dacă închideai masa la buzunarele de mijloc.
Așa jucam. Mereu urmăream când se dădeau fluturașii de salariu și când vedeam anunțul la secretariat, știam ca e rost de biliard cu profu`. Salariu, alocație, fiecare punea ce avea pana se falimenta vreunul. Cam mici șansele sa răzbesc eu cu alocația, dar ma mulțumeam măcar sa nu ies în pierdere. Anunțul colegului meu de la muzica de camera m-a prins fix între doua meciuri cu încărcătură emoțională mare: „hai ba în amfiteatru, ca avem careu”.
Mai mult de curiozitate decât din alte motive, am lăsat tacul deoparte și am traversat strada pana la liceu. Profu` a venit și el, ca trebuia sa dea cu subsemnatul în fisa de prezenta. Înăuntru, forfota mare… Circa 300 de copii și cadre didactice erau înghesuiți în amfiteatrul nostru de 200 de locuri. Încă nu începuse. Cu chiu cu vai am găsit un colțișor unde eu și alți „elevi model” stăteam sa comentam pe marginea celor ce se desfășurau acolo. Era sfârșit de octombrie iar acesta era primul careu pe anul școlar respectiv. Se discutau chestii banale care țineau de statistica. Cine ce isprăvi a mai făcut, ce rezultate au fost obținute în anul școlar precedent pe semestrul al doilea, probleme și chestii financiare etc etc…După o întârziere de aproximativ 10 minute, directorul luă microfonul, salută audienta și intra direct în miezul problemei: problemele urgente de disciplina care se iviseră.
Rand pe rand, vinovații au fost scoși pe scena, în fata tuturor. Capetele de acuzate le citea alt profesor, pesemne level mai mic, însărcinat cu chestii d-astea administrative. „Popeasca” și „Ioneasca” de la clasa a 11a se păruiseră în pauza mare pesemne din motive de gelozie, fiind cu greu despărțite de gardian. Cutare fumase în baie… Altul dăduse mingea pe acoperișul scolii… Și câte și mai câte. Însă punctul principal de atracție o reprezentau citirea absentelor, moment ce nu a întârziat prea mult.
De la clasa cutare, elevul cutare… 15 absente. De la arte plastice, domnișoara X, 19 absente…eu eram obișnuit de pe la concursuri și olimpiade sa îmi aud numele cât mai târziu, ca premiile se iau de la mic la mare…. De data asta nu a fost nici o excepție, după un sir de nume de prin tot liceul, profu` de level mic a încheiat apoteotic cu „…. Și de la clasa 11A, Ciprian Râvnic, 42 de absente”.
Era ceva, nu e ușor sa strângi atâtea absente în doar o luna și jumătate de școală, mai ales ca în primele 2 săptămâni pana se face catalogul definitiv nici nu prea se pun absente. Înșiruiți pe scena, eram toate exemplele de „asa nu” ale instituției. Unora le era rușine, alții erau îngrijorați de ce ii așteaptă. Eu eram mai neutru decât Elveția, gândindu-mă „cine m-o fi pus sa vin la careu, nu stăteam eu bine acolo în spate la biliard?”…. Frământat de socoteala banilor și de scorul meciului cu profu`, muștruluiala ce am primit-o în grup a trecut oarecum pe lângă mine… Ceva parca s-a menționat despre noi și a inclus unele expresii cum ar fi” derbedei, lichele, pușlamale „, discursul încheindu-se cu ideea ca suntem vai de capul nostru, o rușine pentru școală și ca nu o sa facem niciunul nimic în viață.
Pe mine nu m-a afectat, eu făcusem deja 30 de lei pe ziua respectiva, deci am considerat ca nu mi se aplica mie expresia respectiva. După ce am fost făcuți în fel și chip, am fost expediați de pe scena, ca să facem loc celor meritorii, care au făcut lucruri bune, nu ca noi.
Așadar, venea rubrica cu cele pozitive. P-asta a ținut directorul sa o citească personal, era un motiv de mândrie sa arate tuturor ce elevi talentați sunt în școala aceea. Fără multe introduceri, a început tot așa, de la mic la mare. Mărioara clasa a 9a, premiul al 15-lea la o competiție de nu auzise nimeni de ea, Ionel mențiunea a 8a la faza pe cartier a olimpiadei etc etc… Ușor ușor a ajuns la cei „grei”… Georgică premiul 2 la concursul internațional X, Ana-Maria premiul 1 la nu mai știu ce competiție…
Iar la final, de la clasa a 11a A, Ciprian Râvnic, premiul 1 teorie muzicala la Bacău, premiul 1 la muzica de camera la București și premiul 3 la Pitești.
Abia apucasem sa ma așez iarăși în colțișorul meu după ce făcusem mersul rușinii de pe scena în sala, ca a trebuit sa mă întorc. Tovarășii mei abia se abțineau sa nu râdă.
Ajuns iarăși pe scena abia părăsită cu câteva minute înainte, stăteam țanțoș și ascultam discursul : „acești elevi, mândria liceului nostru, care an de an aduc prestigiu și premii și rezultate de excepție, reprezintă niște exemple de seriozitate, talent și multa muncă, felicitări tuturor și suntem convinși ca ne veți reprezenta cu cinste în viața după absolvire „.
Eu lăsasem capul în pământ, ca mă bușea rasul. În sala oricine știa situația de amuza copios. În înflăcărarea momentului putini se prinseseră ca cineva luasese parte la ambele evenimente.
La ieșire, după risipirea mulțimii, i-am aruncat asa discret un ” cât era scoru` dom’ profesor?” profului de pian.
„Aveai una în față, mai jucam sau îți dau banii? răspunse el.”
” Normal ca mai jucam, DUBLU SAU NIMIC! ”
Prof. Râvnic Ciprian
