You are currently viewing EDITORIAL: Făt-Frumos

EDITORIAL: Făt-Frumos

  • Post category:Editorial

Prietena mea îmi scria, cândva, că l-a văzut de la fereastră trecând pe Făt-Frumosul ei și se întreba dacă o știi că se gândește la el. Râdeam împreună și vorbeam vorbe: despre cât era de frumos, de făt, cât de perfect, ascultând vocea unui alt Făt-Frumos al muzicii de operă, care-o plângea pe Catari, cea cu inimă ingrată, care nu-l iubea…
Femeie fiind, blondă ca și Cosânzeana naufragiată printre pernele de pe canapea, mă bucuram ingrat de posibilitatea existenței, pentru fiecare bărbat, a unei Caterine a fiecăruia, care să-l chinuiască, să-l ignore, incapabilă să-i asculte inima suferindă, socotind că așa e-n lume și e bine că-i așa, căci înseamnă că oamenii încă mai descoperă că au inimă să le folosească și la altceva decât în sistemul circulator.
În dimineața în care toată lumea caută-n ghetuțe să vadă ce i-a adus Moș Nicolae, cosânzeana din mine realizează că toate cosânzenele își doresc de la moșul un Făt-Frumos. Și deși sceptică în privința capacității unui bărbat de-a mai fi făt-frumos, face un exercițiu de imaginație și un portretul robot valabil în măsura în care sunt îndeplinite măcar câteva condiții esențiale: să fie musai curajos, să nu se sperie, în fața obișnuitului ”nu se poate” sau descurajantului ” e imposibil” și, mai ales, să fie perseverent, nu atât în privința executării unor serenade sub balcon, ci cu perseverența în a muta din loc chiar și munții încăpățânării și temerilor.
Până azi, istoria ne învață că nu există Făt-Frumos și că poveștile sunt doar povești, iar ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e doar o formulă de încheiere a basmelor, care se învață la orele de literatura română, dar, în ciuda a tot ceea ce se știe, fiecare femeie și-l dorește pe Făt-Frumos. Fiecare în varianta ei, care este extrem de diversă, după chipul sufletului fiecăreia.
După cum, sunt convinsă, și bărbații își doresc cosânzene: mai blonde, mai brunete, mai codane, mai nurlii, mai sexi, mai… și mai… Ceea ce trebuie ca drumurile să se unească într-unul comun până la capăt și poveștile să se țeasă armonios până la ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” este, dincolo de tot felul de necesare compatibilități, o anumită dorință de a persevera în același scop, de a duce lucrurile mai departe împreună.
Am văzut în jurul meu croindu-se tot felul de povești, cu tot felul de feți și de ilene, mai mult sau mai puțin frumoși, fiecare dintre ei, dar știm de mult că frumusețea este relativă și nu stă numaidecât în trăsăturile unui chip. Știm povești care au rodit frumos, armonios și povești care s-au năruit, ca un castel de cărți de joc, la prima adiere mai puternică de vânt. Ceea ce nu știm este care-i secretul, dacă e destin sau pură întâmplare, dacă e inteligența de a face alegerea cea bună găsirea paradigmaticului Făt-Frumos sau e doar neșansa lozului necâștigător.
Deseori, feții frumoși și ilenele cosânzene dezertează de la scopul comun inițial sau descoperă că nu li se mai potrivește și ies destul de ușor și fără mari probleme din poveste. Sunt înlocuiți de alții și tot așa… lumea merge mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Un cântec la modă prelua un clișeu și-l mediatiza, acela că ”dragostea durează trei ani”. Psihologii spun că e un pronostic generos, alteori ”dragostea” asta contemporană durează chiar mai puțin, pentru că azi toate au termen de valabilitate extrem de scurt: și sentimentele și angajamentele expira, nimic nu mai e permanent, nimic nu mai durează până la adânci bătrâneți…
Deși celor din generația mea încă li se pare o anomalie, realitatea impune viețuirea cu condiții de valabilitate limitate, cu iminența unor termene de expirare…
Ce-și doresc de la Făt-Frumos femeile? Poate să nu le mai fie atât de frică de a avea răbdare, de a-și asuma și posibilitatea unei zile de mâine, în detrimentul atât de trecătorului azi… Mă corectez: ce-și doresc femeile de la Făt-Frumos? Să existe, dom’le, să fie autentic, nu în serie sau în copie, ca marfa de la chinezi! Și să reziste la intemperii, să nu aibă termen de valabilitate până la prima… neînțelegere, tăcere, lipsă, accidentală ispititoare cosânzeană ș.a.m.d….
Până una-alta, mai în glumă, mai în serios, cosânzenele care idealizează, liric, toate vorbele, toate gesturile, toate zâmbetele și toate cele ale omului drag, dezastruos de ridicol și de neconstructiv au aflat că sigur în poveste a rămas doar calul.
Totuși, de la Freud citire : ”omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea”, oamenii au nevoie de minuni în suflet, chiar dacă se obișnuiesc, în lumea asta fără de iluzii, să se mintă că n-au… și că nici n-au putut avea vreodată… și să râdă de naivii cărora le-ar putea măcar trece prin minte îndrăzneala unui astfel de gând.
Așadar, necesar erou al tuturor poveștilor cu final fericit, de pe unde-oi fi peregrinând ca năucul, probabil prins în mrejele unor rele vrăjitoare, se vede treaba că ai cam avea nevoie de niște lecitină, ca să-ți aduci aminte că ești așteptat, de când e lumea, indiferent de cât ai fi de frumos sau de Făt.
Prof. Camelia Lepădat