„Am trecut prin toate meseriile în viață. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», șef de orchestră prost, cântăreț bisericesc, profesor de vioară, funcționar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-și poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung și-n lat (…)”.
Ionel Theodor Fernic s-a născut în zorii secolului al XX-lea, în ziua de 29 mai 1901 la Târgoviște, ora 10.00 dimineața, în locuința situată pe strada Ion Heliade Rădulescu, nr. 7, așa cum reiese din actul de naștere al trubadurului zărilor albastre, studiat și cercetat de noi la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița. Părinții săi erau de condiție medie, tatăl, Theodor Fernic fiind inginer, iar mama, Eleonora Fernic, fiind casnică. Un lucru deosebit, menționat în actul de naștere nr.150, este acela că la nașterea lui Ionel Fernic, a contribuit moașa Frosa Tollea, iar tatăl Theodor Fernic a lipsit, fiind împiedicat de a face declarațiunea el însuși, drept pentru care, au semnat ca martori, locotenentul Aureliu Georgescu și domnul Dumitru Vacroff.
Ionel Fernic și-a petrecut copilăria și adolescența la Galați, în casa bunicilor, pe strada Stelei nr. 2, în căsuța cu vie, acolo unde, tatăl său Theodor Fernic, se mutase cu serviciul pe când Ionel nu împlinise un an, și unde se mai afla fratele său, inginerul George Fernic, directorul Șantierului Naval: „eram spaima mahalalei – ca bătăuș fără pereche, și aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii și sticleți”, e tot ce avea să-și amintească, mult mai târziu, Ionel Fernic, despre anii primilor săi pași în viață. Totuși, cursurile Școlii Primare, le-a urmat la îndemnul mamei sale, în București la Școala Evanghelică Lutherană, iar ulterior, a urmat, cu foarte mare conștiinciozitate, Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, perioadă în care a devenit elevul profesorului de pian Theodor Fuchs. Este bine cunoscut faptul că acest profesor, a fost invitat în ţară de maestrul George Enescu, stabilindu-se la Galaţi, cel care a descoperit talentul pentru muzică în general şi pentru compoziţie, în special, al lui Ionel Fernic. În principiu, tânărul cu ascendant târgoviștean, a urmat lecţii de pian, chitară, armonie şi compoziţie în casa profesorului Fuchs. Aici, la malul Dunării, aflat în clasa a VII-a de liceu, tânărul Ionel Fernic se pare că a cântat şi prima sa romanță în anul 1919, intitulată „Cruce albă de mesteacăn” („Balada crucii de mesteacăn”, pe versurile lui Arthur Enăşescu), dar și romanța „Țiganca” (textul scris tot de către Arthur Enăşescu).
Tot din această perioadă a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, stimulată de vărul său George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago (în anul 1930). Pildă față de vărul său, Ionel Fernic își amintea ulterior: „ visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gheorghe Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el”.
Deși părinții săi l-au îndrumat către muzică – iar tatăl său şi l-ar fi dorit inginer – totuși, Ionel Fernic s-a înscris la Secţia de Artă Dramatică a Conservatorului din Bucureşti (clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad). Contrar așteptărilor, aceste cursuri nu-l prea atrag, pe care le finalizează totuși în 1924, în condițiile în care intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, având drept parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu și Aristide Demetriad. Este uimitor cum însuși Ionel Fernic descrie această perioadă din cariera sa: „mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam…”.
Un an mai târziu, în 1925, Ionel Fernic şi-a început stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie din Ploieşti, unde acesta a urmat cursurile timp de un an şi jumătate, ca ofiţer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea stagiului militar, a revenit la Ploieşti, fiind lipsit de orice posibilitate financiară, iar din această postură, îşi face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Alcibiade Kalderimis, sau Tata Alcibiade, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mânca şi bea pe datorie. În plus, stătea cu chirie la „coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte”, pe strada Ulierului, la numărul 5. Ulterior, a fost angajat ca „dirijor de orchestră” – peste câţiva lăutari mai de duzină – la „Modern”, singurul cinematograf din oraş. Este perioada în care a scos „Să nu te superi că te-njur”, un periodic satiric, a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. Tot la Ploiești, tânărul Ionel Fernic a început să câștige ceva bănuți, făcând un aranjament cu proprietarul berăriei Piccadily, de a cânta la pian, propriile compoziții, locația respectivă fiind recunoscută pentru faptul că acolo cântase orchestra Nicu Stănescu, alături de violonistul V. Moldoveanu, cel care în 1937 l-a însoțit pe maestrul Grigoraș Dinicu și pe Maria Tănase la New York.
După doi ani în care revista „Să nu te superi că te-njur”, s-a bucurat de succes – „banii curgeau şi crâşmarii se bucurau” – , tirajul „cade” şi gazeta moare. Iar în acest context, fără „bani puşi deoparte”, Ionel Fernic a riscat şi și-a tipărit pe datorie un volum de schiţe („Misterele de la Mizil”, 1927), apoi unul de versuri („Prăpăstii”, 1928, care cuprindea 13 poezii cu 658 de versuri), urmat de un altul, intitulat „Din lumea celor ticăloși” (cuprindea 17 poezii cu 800 de versuri, volum publicat împreună cu bunul său prieten Constantin N. Dragomirescu), de pe urma cărora a reușit să agonisească bani buni. Pus pe fapte mari, Ionel Fernic a oferit spre publicare Editurii „R.O. David și M. Șaraga”, din strada Gabroveni, nr. 4, din București, o altă lucrare intitulată „Hoții, mă! și alte romanțe noi”, care cuprindea un total de 17 cuplete și romanțe, totalizând 343 de versuri. Ulterior, a mai publicat un basm în versuri („Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său”), piesă reuşită de teatru, intitulată „Pui de lei”, de inspiraţie folclorică şi traducerea din limba franceză a volumului „Catrene” de Omar Khayyam (1930). Cheltuitor peste măsură, o fire boemă, Ionel Fernic a apucat doar să-şi achite datoriile şi, apoi, trai pe vătrai! Însă după o lună, a rămas…„oltean”!
În această postură, s-a apucat temeinic de compus şi, cum romanţa căzuse în obsolescență în faţa tangoului, în 1931 a scris „Minciuna”, primul său tango, considerată ulterior de către autor, drept o „prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent”. Cu rare excepţii, textele şi le scria sigur. A dat la iveală, într-un ritm ameţitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, l-au făcut cel mai bine plătit compozitor – de către editori – din România („Adio doamnă”, „Beau”, „Iubesc femeia”, „Minte-mă”, „Scrisoare de amor” sunt câteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaţilor: „Pe toate aceste fleacuri muzicale – cu excepţia a două-trei romanţe – eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva”. Iar presa vremii sublinia în acest sens: „Era în culmea gloriei. Avea tot ce-şi putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat cu degetul pe stradă!”.
În perioada interbelică, între anii 1934-1935, Ionel Fernic s-a mutat în București, iar, în plus, piesele sale erau cântate de orchestre conduse de Grigoraș Dinicu, Petrică Moțoi, Ionescu-Găină, frații Victor și Nicușor Predescu, și interpreți notorii: Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Jean Moscopol, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu, în marile localuri ale vremii: Trocadero, Mon Jardin, Lido, Gambrinus, Carul cu bere, Roata lumii și Grand. În această perioadă, Cincinat Pavelescu i-a încredințat versurile pentru piesa „Îți mai aduci aminte, doamnă?”, iar Ion Minulescu pentru „Romanța celei care minte”. În paralel, neuitând de pasiunea sa pentru zbor, Ionel Fernic a urmat cursurile Școlii de pilotaj Mircea Cantacuzino de la Băneasa (condusă încă din 1930, de către sora acestuia, Ioana Cantacuzino, prima femeie din lume care a condus o astfel de școală și care a efectuat un raid aerian internațional pe traseul Germania-România, cu un avion Klemm-20), pe care le-a absolvit la 25 iulie 1935 (Ziua Aviației Române), primind brevetul de „pilot de turism și sport”, dovedind o conștiinciozitate remarcabilă, observată de instructori și colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Despre această perioadă a vieţii sale, Ionel Fernic avea să-și amintească lapidar și cu mult umor: „De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere”. Ca o recunoaștere a întregii sale activități sportive, a fost numit directorul Școlii de pilotaj de la Cernăuți, iar în urma performanței sale aviatice în care a traversat munții (pe ruta București Băneasa – Brașov și retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincții ale vremii, „Virtutea Aeronautică de Aur”, acordată de însuși Regele Carol al II-lea.

Ulterior, a urmat cursuri de parașutism și a participat la 11 mitinguri aeriene în țară, cel mai reușit fiind cel din 15 august 1936 de la Piatra Neamț: „A fost un success imens, cel mai mare success din cariera mea de artist aerian și pământean. Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Niciun zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota în jurnalul său. Parafrazând activitățile sale, ziariștii Revistei Ilustrațiunea Română, l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare și au consemnat într-un articol publicat în anul 1937: „Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocând câte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cânta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre. Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți suntem atât de mărunți… Avem pe malurile Dâmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice până la lună, fie cu ajutorul ouvântului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand. Dacă ar fi trăit acum câteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dușmani…Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decât avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice. O bicicletă zburătoare. Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul.Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pământului… E cam strâmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostrum e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburatorului nostru. Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum câțiva ani absurdă: prudența. Chiar în momentele acestea suntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat „choc-ul” deschis și pârghia rămasă lânga motor într-o poziție nereglementară ne dă oricum emoțiile morții. După câteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanica, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă. E cât o brichetă. Cât un bibelou. Un moft.
– Ce-ar fi s-o botezăm „Moft”, Fernic? Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe: Am să-i spun „Pasărea gigantă”! Apoi sincer și gradând: Sau „Bestia albastră… Ne luăm la revedere de la aripele azurii-azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.
Între anii 1935 și 1938, Ionel Fernic și-a dedicat întreaga viață aviației și parașutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu: „Este divină și fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur”, scrie despre salturile cu parașuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul A.R.P.A.” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu parașuta fracturându-și un picior, fapt care nu l-a împiedicat totuși să piloteze în continuare.
Vor rămâne două superbe romanţe, marcând momentele: „Nunuţa, numai tu” (Nunuța Morțun, fiica marelui actor V. Morțun, cu care s-a și căsătorit la un moment dat, cealaltă femeie cu care a mai fost căsătorit Ionel Fernic, fiind Olguța Țăranu, căreia i-a dedicat romanța „Olguțo”) şi „Adio, doamnă”. Din ciclul de romane, din ale tinereţii valuri… Ionel Fernic, recunoscut ca fiind un romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori, dar implacabil, va divorţa tot de atâtea ori (unul dintre divorțuri a fost pronunțat la 26 februarie 1932 de către Tribunalul Prahova, punând capăt mariajului dintre Ionel fernic și Eliza V. Dumitrescu).
Aflat în vârful carierei sale, din nefericire, Ionel Fernic și-a pierdut viața într-un accident aviatic pe data de 22 iulie 1938, la vârsta de 37 de ani. Pasager al unui zbor al companiei poloneze LOT, pe ruta Varșovia-București-Salonic, Ionel Fernic (trebuia să ajungă urgent în Capitală, unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), și-a pierdut viața alături de toți ceilalți pasageri, din cauze necunoscute, avionul prăbușindu-se în pădurea de la Negrileasa, în apropiere de satul Câinești, județul Câmpulung. La bordul avionului se aflau printre cei 14 pasageri, colonelul Waka, atașatul militar japonez la București, căpitanul Gheorghe Ionescu (cumnatul colonelului Ioan Nicolin), comandantul aeroportului din Cernăuți și Ionel Fernic, cel care, se pare, și-a procurat biletul de avion, făcând schimb cu un alt pasager, drept pentru care, acesta nu a apărut în evidența persoanelor dispărute în urma accidentului aviatic survenit. Ionel Fernic l-a rugat pe avocatul Direcției Aviației Civile, Lelius Popescu, aflat în delegație la Cernăuți, să-i cedeze biletul de întoarcere la București. Din această cauză, urmașul legal al lui Fernic, fratele acestuia, Grigore Fernic, nu a putut încasa despăgubirea din partea companiei aeriene poloneze LOT (10.000 de zloți), deoarece numele lui Ionel Fernic nu figura pe lista pasagerilor acelei curse fatidice. La 25 iulie 1938, cotidianul „Universul”, își informa cetățenii că: „Un avion al companiei poloneze LOT, care făcea cursa Varșovia-Salonic, a făcut escală la Cernăuți în ziua de 22 iulie și și-a luat zborul la ora 17.10 spre București. A ajuns după 16 minute deasupra masivului păduros Negrileasa. O furtună violentă, însoțită de descărcări electrice se abătuse în acel timp deasupra regiunii. Ciobanii din pădure au văzut avionul intrând într-un nor întunecos. După ieșirea din nor avionul a coborât în picaj și s-a prăbușit în pădurea Braniștea, de lângă comuna Doroteia, județul Câmpulung. Echipajul și călătorii, în număr de 14, și-au găsit moartea. Nu s-a produs niciun incendiu, nicio explozie, întrucât probabil pilotul stinsese motoarele în trecerea prin nori”. Ionel Fernic a fost adus la București în ziua de 29 iulie 1938, corpul său fiind depus la Crematoriul Șerban Vodă, în acordurile unei orchestre care a cântat două dintre cele mai frumoase romanțe compuse de către Ionel Fernic, cum ar fi „Balada crucii de mesteacăn”, prima sa creație muzicală: „Cruce albă de mesteacăn/Răsărită printre creste/Cine te cunoaște-n lume/Cruce fără de poveste?”. La acest eveniment, i-au adus un ultim omagiu, alături de mama sa Iosephina (mama adoptivă, cu care tatăl său s-a căsătorit în 1922, după ce mama sa naturală, decedase în 1903) și fratele său, Grigore Fernic, o escadrilă de avioane de la A.R.P.A. (Asociația Română pentru Propaganda Aviației), și o alta constituită din piloții Școlii de Pilotaj Mircea Cantacuzino (unde, Ionel Fernic obținuse brevetul de pilot), dar și cei care i-au interpretat în acea perioadă melodiile compuse, printre aceștia regăsindu-se Ion Lucian, Petre Gusti și Nicu Stoenescu.
Rămășițele lui Ionel Fernic au fost aduse la 20 iulie 1984, în Cimitirul Ghencea Militar, urna funerară fiind depusă în mormântul fostului lcotenent-colonel Traian Dumitrescu Popa (recordman internațional la parașutism), iar sub portretul compozitorului, stă astăzi scris pentru eternitate: „Aici se află urna nr. 4376 cu rămășițele pământești ale compozitorului, aviator și parașutist Ionel Fernic, născut la 29 mai 1901, la Târgoviște și decedat la 22 iulie 1938 în catastrofa aeriană a avionului LOT, în munții Bucovinei, pădurea Negrileasa”.
La tragicul eveniment au participat prieteni și colaboratori din lumea muzicii și aviatori care, fie i-au cântat piesele mai îndrăgite, fie l-au omagiat printr-o demonstrație de zbor deasupra Bucureștiului.
Surse:
–Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, Registrul Stării Civile pentru Născuți din Târgoviște, anul 1901;
– Ilustrațiunea română, Catastrofa aviatică din Munții Bucovinei, Anul X, nr. 31, miercuri 27 iulie 1938;
-Realitatea Ilustrată, Epilogul accidentului de avion din Munții Câmpulungului, Anul XII, nr. 602, 3 august 1938;
-Viorel Cosma, Muzicieni români – Lexicon, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970;
-Nedelcu Oprea, Cultura, știința și arta în județul Galați. Dicționar bibliographic, Contribuții la bibliografia județului Galați, Editor Biblioteca V. A. Urechia, Galați, 1973;
-Soverth, Ștefan, Parașutiștii în luptă, colecția „Memorii de război”, Editura Militară, București, 1973;
–Ionel Fernic. Compozitorul înălțimilor. Din amintirile unor interpreți români, ediție îngrijită de dr. Constantin Ucrain, Editura Muzicală, București, 1983;
-S. Massler, 150 de romanțe, Editura Muzicală, București, 1984;
-Constantin Ucrain, Trubadurul zărilor albastre – Ionel Fernic, Editura Geneze, Colecția „Marile Personalități Române”, București, 1998;
-Theodor Nicolin, Ionel Fernic. 65 de ani de la dispariția sa, în „Curier. Revistă de cultură și bibliologie”, An X, nr. 1-2 (18-19), Târgoviște, 2003;
-Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Mihaela Bute, Oameni în memoria Galaţiului: aniversări 2008, Galaţi, Axis Libri, 2009.
Prof.dr. Cornel Mărculescu