You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Eu și tramvaiul

EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Eu și tramvaiul

  • Post category:Editorial

,,Fiecare om este unic în felul lui!”, cunoașteți expresia, nu? Eu o ador! Cel puțin, referitor la mine, e sută-n mie adevăr. Păi cine altcineva, la numai câțiva anișori a dirijat circulația, stând pe o sanie, în toiul iernii, înghețată bocnă, proptită în mijlocul drumului? Aud??!! Și cine, la primul colindat, a plecat cu un grup de colindători și s-a întors cu altul, făcând cap de linie fix, da fix, în poartă? De pe scările vechiului magazin București, alea de la intrare, din dreapta, cine s-a dat de-a berbeleacul pentru o păpușă? Și cine arunca țiparii din vârșă? Cine îi spunea poezii lui nea Ionică, croitorul?… Despre astea, și alte câteva ,, unicități” v-am mai spus, nu se poate să nu știți! Dar despre întâmplarea cu…tramvaiul, nu aveți de unde să știți. Păi da, că pe asta o știu numai eu, bunica, bunicul…și o jumătate de București.

Pentru că la București s-a întâmplat. De unde era să iau eu tramvai, să-l alerg, în sat? Nu vă așteptați acum să vă spun numărul tramvaiului, bulevardul, distanța dintre stații sau câți ani aveam. Chiar, cam câți ani să fi avut? Oricum, s-a întâmplat înainte de clasa a doua, a mea, nu a tramvaiului. Îmi amintesc că atunci a fost bunicul internat la spital, firește tot în București, la 2 C.F.R. și știa întâmplarea tot salonul. Când am fost în vizită, cu bunica bineînțeles, m-a prezentat bunicul și în carne și oase. De fapt mai mult oase, carnea am pus-o pe mine mai târziu! Și, apropo de spital: mi-a plăcut așa de mult acolo, încât a doua zi am revenit. Dis de dimineață, de data aceasta cu mama. Dar nu m-au primit, m-au trimis frumușel la Colentina. Acolo era de mine. Așa, ca prin minune, peste noapte făcusem gălbenare (Hepatită). Cred că de la deochi, că de la halva cu mămăligă rece, nu avea cum să se declanșeze, cu toate că doctora, cea de la infecțioase, așa susținea. Dar, mă rog, să revin la tramvai. Așadar, era vară, soare, bunicu, mai mult ca sigur, în concediu, cel mai probabil porumbul săpat, prunele adunate, ce altceva mai lipsea? O plimbare la București. Dar plimbare fără mine? Nici pomeneală! Eram cap de listă, ca maestrul Jean Constantin în distribuția filmelor românești.

Și sculându-ne noi din noapte, la cursă, ajunserăm așa, cam pe la ceasurile șapte, când mai toată suflarea orașului se îndrepta către serviciu. Unde trebuia să ajungem? N-am idée, dar musai era nevoie de tramvai. Și ne proțăpirăm noi într-o stație, din aia la mijlocul bulevardului, laolaltă cu un batalion de oameni. Și-am așteptat.

– Vine, se auzi deodată, și toată gloata aceea se puse în mișcare. Ca să poți să te urci, trebuia să dai din coate încă de jos, altfel rămâneai la următorul. Eu, țineam pe bunica strâns de mână, bunicu era la înaintare. Al doilea vagon, spate. S-a urcat bunicul strigându-și, cum altfel consoarta pe nume:

– Hai, Stănico, hai Stănico!, se urcă ea cu chiu cu vai, trăgându-mă cu toată puterea după ea, dar când să pun piciorul pe scară, o tanti și-a amintit, probabil, brusc că trebuie să coboare, și ca o vijelie s-a năpustit pe usă, împingându-mă cu toată puterea și două sacoșe enorme, în spate. Am scăpat mâna bunicii…și tramvaiul, care s-a pus în mișcare imediat ce s-au închis ușile. Na belea! Singură în buricul Bucureștului, sub privirile îngrozite ale celor care rămăseseră în stație și văzuseră toată scena. În trei secunde, căci nu aveam timp de pierdut, am percutat, ca din pușcă, glonț după tramvai. Vedeam pe bunica, storcită pe geamul din spate, agitându-se și făcându-mi niște semene schimonosite, pe care nu le înțelegeam, dar din fugă nu m-am oprit. Norocul meu că viteza tramvaiului nu era prea mare și linia era goală, îl puteam urmări cu privirea, să nu mă abat din cale. Să deraiez, cum se spune în termeni tehnici, nu?

Erau momente când mă apropiam chiar foarte mult, dar de depășit nu l-am depășit, însă cred că mi-am depățit limitele, căci ulterior, în anii de școală, probele de viteză și rezistență, în cadrul orelor de sport, au fost mizilicuri! La un moment dat, când nu eram cu mult în spatele lui, sleită de putere, am observant că tramvaiul a încetinit și s-a oprit. Am mai făcut, tot în fugă, câțiva pași și m-am împiedicat, la câțiva metri de el. Am rămas locului, așteptând. Se făcuse deja larmă mare în vagonul din spate și toată lumea, în frunte cu bunica, firește, a țâșnit pe ușă înconjurându-mă. Numai bunicu, a luat-o în direcția cealaltă, ținând morțiș să pună vatmanul în temă cu cele întâmplate în ograda lui, așa, cizelat, ca la țară, cum altfel! A coborât săracu și el, dar cred că mai mult de curios, decât de frică, m-a întrebat dacă sunt bine, și și-a văzut de drum. De mine a văzut bunica, bandajându-mă cu o batistă la genunchiul jdrelit, și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am așteptat tramvaiul următor și ne-am continuat călătoria. Unde? Prin București, Bucureștul de altădată, cu tramvaiele lui molcome, cu care se putea lua la întrecere chiar și un copil. Și nu orice copil, ci unul unic! Dar stau acum și mă intreb: dacă în anii `60 exista metroul de suprafață??!!

Flori Bungete