Ce dor îmi e, nu pot să spun,

Că nu găsesc cuvinte,

Mie dor, de satul meu natal,

De satul de sub munte.

Căci am plecat, și l-am lăsat,

Pierdut printre coline.

În vis, l-aud aievea parcă,

Cum strigă după mine.

Mă strigă pașii mei pierduți,

Prin colbul de pe drum,

Mă strigă amintirea vie,

A nucului bătrân.

Cum am putut să stau plecat,

De satul meu departe?

Mă-ntreb, și-mi vine să-măntorc,

Chiar și în miez de noapte!

Dar cine să-mi mai iasă, oare,

La poartă înainte,

C-ai mei părinți, s-au dus pe rând,

S-au dus la cele sfinte!

Privesc din cer adânc oftând,

La casa cu pridvor,

Cum se dărâmă, părăsită,

Și lacrimă pe-un nor.

Și norul, dus de vânt, se-oprește,

Deasupra, peste casă,

Și cerne-ncet, ca pe la noi,

Ploaie de toamnă, deasă!

Flori Bungete