Într-o seară, așa spre toamnă, dar era căldură mare,
S-a-ntâmplat o nefăcută: întâmplare-de-ntâmplare.
Marinică, ăl din deal, se făcuse toitănel.
Îi mijise și mustața, era foc de frumușel!
Ocheșel un pic din fire, cu cămașa albă coală,
Făcuse băiatul nostru și un pic mai multă școală.
Și cu toate că trecuse nițel de Sântă Mărie,
Marinică, bată-l vina, încă purta pălărie.
-Ptiu, ptiu, ptiu, făcu-se mă-sa, când please de acasă,
Să-l ferească de deochi, de avea să-l întâlnească!
Că, Marin, avea o mândră, pe Maria, a din vale,
Frumoasă, ca o domniță, cum să nu îi dea târcoale?!
Cam în fiecare seară se ducea, el, la portiță
Și Maria ieșea iute. De ce? Ca să-i dea guriță!
Dar în seara cu pricina, a bătut vântul mai tare
Și când să plece Marin, pălăria lui …dispare.
Se uită prin împrejur, dar de zărit s-o zăreazcă,
N-a fost chip. Și a plecat, gândind c-are s-o găsească
Mâine dimineață-n zori, până soarele răsare,
Să nu-l vadă lume multă căutând-o pe cărae.
S-a plimbat în sus și-n jos, Marinică, ziua toată,
Însă pălăria, neam, în pământ era intrată!
În pământ…așa crezu, până mai pe la amiază,
Când își întâlni mândruța, pălăria-avea s-o vază.
Căci, Maria, fire iute, și un pic mai șugubeață,
Nu a dormit noaptea toată! Dis, dar dis de dimineață,
A găsit, ea, pălăria (pălăria lui Marin),
Și-a cocoțat-o pe-o creangă, sus de tot, într-un arin.
Și-apoi, cam pe la amiază, se propti ea sub copac
Și întrebă, zâmbitoare, când îl văzu pe băiat:
– Parcă ești cam abătut, ai pierdut ceva, Marine?
Și cu capul gol, te văd, pălăria-ai pus-o bine?!
– Știi, prea bine, Mărioară, c-aseară mi-a luat-o vântu.
Toată ziua am cătat-o. Parcă-a-nghițit-o pământu!…
Dar ai fața toată zâmbet, zău, Mărie, știi ceva?
Dacă știi, te rog răspunde: undei pălăria mea?
– Este sus, sus în arin, dar de-acolo n-o să pice,
Până n-o să faci întocmai, ca și mine, cum ți-oi zice.
Lasă, tot, lasă rușinea și-apucă-mă de mijloc
Și-n jumatea drumului, sărută-mă, dar cu foc!
Să vadă, Marine, lumea cât de dragă îți sunt eu,
Iar pălăria-o să pice, drept, da drept în capu tău.
Așadat, Marin, a luat-o pe Maria de mijloc,
Sărutând-o-n văzu lumii. Pălăria, gata, poc,
A căzut când fata trase, de o ață pe la spate,
Că era, cum v-am mai spus, șugubeață, peste poate!

Flori Bungete