You are currently viewing EDITORIAL: 23 august 1944 – Câteva precizări şi păreri.

EDITORIAL: 23 august 1944 – Câteva precizări şi păreri.

  • Post category:Editorial

La 80 de ani de evenimentele petrecute în România la 23 august 1944, percepţia istoricilor, memorialiştilor şi a pasionaţilor de istorie despre semnificaţia a ceea ce s-a întâmplat atunci, continuă (şi va continua) să fie divergentă (ca în atâtea alte cazuri), admiratorii regelui Mihai I apreciindu-l ca un act de demnitate naţională, iar cei ai mareşalului Ion Antonescu ca un act de trădare națională.

Ce s-a întâmplat de fapt?

În după-amiaza zilei, regele Mihai I a decis punerea în aplicare a planului de înlăturare de la putere a lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi prim-ministru – conceput, din timp, cu liderii partidelor politice (Partidului Național-Țărănesc, Partidului Național Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist Român), care constituiseră în iunie 1944 Blocul Național Democrat – și a ordonat arestarea mareșalului (în timpul audienței acestuia la Palat).
În aceeași seară a fost constitut un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu (reprezentantul regelui în relaţiile cu ,,Opoziţia»), alcătuit din militari și specialiști, cu participarea a câte unui reprezentant al celor patru partide politice, suveranul imprimând pe placă textul Proclamației către Țară (radiodifuzat, la orele 22,25) prin care făcea cunoscut că România ieşea din ,,alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, că ,,încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite”. Cu acelaşi prilej, a ordonat armatei şi a chemat poporul ,,să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii” împotriva celor care ,,s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui”. Corelată cu precizarea (falsă) că ,,România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” şi cu anunţarea hotărârii că ,,alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”, Proclamaţia regală a fost primită cu entuziasm de români, mulţi crezând că în felul acesta a luat sfârşit şi participarea ţării la război

Context militar în care s-au petrecut evenimentele!

După trei ani de război (alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, perioadă în care armatele române au ajuns la Stalingrad şi în Caucaz), partea de nord-est a României a ajuns, din nou (martie 1944), teatru de operaţii militare, sovieticii încercând, fără succes să străpungă dispozitivul Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”, în compunerea căruia au fost dispuse armatele 3 şi 4 române.
La 20 august 1944, însă fronturile 2 şi 3 ucrainene (92 de divizii, 1 brigadă moto, 2 brigăzi de infanterie marină, 3 sectoare fortificate, 6 corpuri de tancuri și mecanizate, un mare număr de mari unități și unități de artilerie, geniu și diverse specialități, totalizând 930 000 de oameni – 1 250 000 cu formațiunile de spate -, dotate cu circa 16 000 de tunuri și aruncătoare de mine, peste 1 870 de tancuri și autotunuri, 1 760 de avioane – 2 200 cu cele ale Flotei maritime din Marea Neagră) au declanşat operaţia ,,Iaşi-Chişinău», reuşind să străpungă dispozitivul de luptă al Grupului de armate ,,Ucraina de Sud» (50 de mari unităţi, din care 27 române şi 23 germane) din Moldova şi Basarabia şi să creeze două breşe mari (una la sud de Iaşi, adâncă de circa 80 km, alta la est de Vaslui, adâncă de 110 km), ajungând, în seara zilei de 23 august 1944, la 50-60 km de aliniamentul fortificat din poarta Focşanilor.
Într-un timp scurt, diviziile române au înregistrat mari pierderi umane (unele până la 80-90% din capacitatea combativă) comandamentul Armatei 4 făcând cunoscut (21 august) că Diviziei 7 infanterie ,,a fost pulverizată” şi că Divizia 5 infanterie ,,a fost complet distrusă”, într-o asemenea situaţie aflându-se şi alte mari unităţi aflate la est de Siret. În unele locuri resturile unora dintre divizii s-au repliat prin luptă, altele în dezordine, retragerea transformându-se, în anumite situaţii, în fugă, debandadă, cu numeroase momente de panică. Pe frontul din din sudul Basarbiei, în condițiile în care diviziile 4 munte și 21 infanterie germane și 15 și 302 infanterie germane, care primiseră șocul atacului inamic, ,,fuseseră pulverizate” și în care ,,nu se mai găsea nici o rezervă”, constituirea unui nou front de luptă pe o poziție intermediară, așa cum dorea generalul Hans Friessner, a devenit imposibilă. Aflaţi în situaţii disperate, mulți militari români au încercat să se retragă, după principiul ,,scapă cine poate”.
La 23 august 1944, şase mari unităţi (diviziile 2, 11, 14, 15 infanterie, 5 cavalerie, Comandamentul 110 infanterie), dispuse între limanul Nistrului şi Iaşi, suferiseră pierderi mari, fiind în mare parte încercuite de trupele sovietice. Alte nouă mari unităţi (diviziile 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi comandamentele 101 şi 102 munte), aflate la sud de aliniamentul Vaslui, Bacău, în retragere spre linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Brăila, înregistraseră şi ele pierderi mari (mai puţin diviziile 18 infanterie şi 1 cavalerie, aflate iniţial în rezervă). La nord de Bacău, 10 mari unităţi ale Armatei 4 (diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată, comandamentele 103 şi 104 munte continuau să-şi menţină capacitatea de luptă), dar erau pe punctul de a le fi interceptate căile de comunicaţie/retragere prin pătrunderea trupelor sovietice la vest de Siret, între Roman şi Piatra Neamţ.
În cele patru zile de la declanşarea operaţiei ,,Iaşi-Chişinău”, trupele române înregistraseră o înfrângere categorică, pe cele două direcţii de pătrundere nemaiexistând un front organizat, blindatelor şi mecanizatelor sovietice nemaiputându-li-se opune o rezistenţă serioasă.

Situatia frontului la 23 august 1944

 

Percepţia evenimentului !

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite s-a bucurat de un larg ecou internaţional, numeroase personalităţi statale şi politice ale lumii, precum şi media relevându-i consecinţele strategice, politice şi logistice.
În ţară, majoritatea românilor (incusiv militarii) şi-au exprimat adeziunea, în sprijinul mareşalului Ion Antonescu neînregistrându-se vreo acţiune concretă.
Pe front armata română a încetat luptele împotriva forţelor sovietice, s-a desprins din dispozitivul german şi a început replierea spre partea de sud a ţării, într-o situaţie extraordinar de complexă şi dificilă, trebuind să facă faţă atât trupelor germane, cât şi sovietice.
În zona de interior a ţării, trupele române (majoritatea de recruţi) au început lupta împotriva forţelor germane, la început singure, eliberând până la 31 august teritoriul aflat în acel moment sub jurisdicţia guvernului român, cooperând apoi (din a doua decadă a lunii septembrie) cu forţele sovietie care afluiseră în podişul transilvan şi în Banat.
Germanii au perceput evenimentul ca pe o trădare. Surprins, Hitler şi-a revenit repede şi a ordonat, la miezul nopţii, să se suprime ,,puciul», să fie arestat regele şi camarila de la Palat şi să se constituie un nou guvern condus de un general filogerman, în cazul în care mareşalul Antonescu nu va mai fi disponibil. În acest scop, germanii au atacat Capitala, terestru şi aerian, fără a reuşi însă.
Surprinşi (şi chiar supăraţi) au fost şi sovieticii, I.V. Stalin ordonând Frontului 2 ucrainean să îşi continuie misiunile încredinţate şi să nu ia în consideraţiei nicio deplaraţie a românilor. Ca urmare, comandamentele sovietice au tratat armata română ca un inamic şi au dispus dezarmarea, internarea şi luarea în prizonierat a circa 160 000 de militari români (în zona Bacău, Roman, Adjud şi în sudul Basarabiei), precum şi capturarea flotei fluviale şi maritime. Apoi, pe măsura preluării controlului asupra întregului teritoriu aflat sub jurisdicţia guvernului român au impus subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean (6/7 septembrie 1944), încheierea Protociolului militar din 26 octombrie 1944 prin care au fost desfiinţate majoritatea comandamentelor, marilor unităţi şi unităţi care nu participau la operaţiile militare, au alungat (noiembrie 1944) administraţia româneşti care îşi reluase atribuţiile în teritoriul românesc eliberat din Transilvania, au impus, prin forţă, guvernul pro-comunist, dr. Petru Groza (6 martie 1945), precum şi alte măsuri care au afectat grav independenţa şi suveranitatea ţării
.
Probleme discutabile şi câteva… păreri !

Arestarea mareşalului l-a împiedicat să finalizeze tratativele de armistiţiu cu aliaţii?
Începute încă din 1942, ,,tatonările” unora dintre autorităţile române şi ale opoziţiei şi apoi ,negocierile” în vederea încheierii unui armistiţiu cu aliaţii, au eşuat în contextul în care la Casablanca (ianuarie 1943), F.D. Roosevelt şi Winston Churchill stabiliseră deja obligativitatea capitulării necondiţionate pentru Germania şi aliaţii ei şi acceptaseră, apoi, prioritatea sovieticilor în stabilirea condiţiilor de armistiţiu cu românii, care preferau însă un armistiţiu sub ,,umbrelă” anglo-americană (inclusiv Ion Antonescu).
Insistenţa (firească) a românilor pentru obţinerea unor garanţii prealabile (o parte acceptate de Aliaţi, în aprilie 1944, dar ignorate de Ion Antonescu şi Iuliu Maniu), precum şi debarcarea din Normandia (iunie 1944) au făcut ca interesul Aliaţilor pentru armistiţiul cu România să dispară în vara anului 1944, în pofida încercărilor făcute şi de Ion Antonescu în august 1944 (prin Traian Teodorescu la Istanbul).
Speranţa lui Ion Antonescu în realizarea unei înţelegeri a anglo-americanilor cu germanii pentru a opri înaintarea trupelor sovietice spre centrul Europei nu avea nicio şansă de realizare atâta timp cât S.U.A. şi Marea Britanie nici nu-şi puneau măcar problema încetinirii pătrunderii sovieticilor în Europa.
Beneficiind de sprijinul necondiţionat al S.U.A. şi Marii Britanii, care aveau o altă strategie în ceea ce priveşte România şi alte interese est-europene, sovieticii nu mai erau, la 23 august 1944, în situaţia de li se impune condiţii de către români, mai ales după ce reuşiseră să străpungă frontul în urma operaţiei ,,Iaşi Chişinău”.
În problema armistiţiului, Ion Antonescu s-a dovedit a fi nehotărât, ezitant, punând condiţii şi sperând să încheie armistiţiul sub umbrela anglo-americană şi cu acordul lui Hitler, ceea ce nu se încadra şi în scenariul aliaţilor.

Putea să-l determine Ion Antonescu pe Hitler să fie de acord cu ieşirea României din Axă?
Evenimentele anterioare şi ulterioare au dovedit că acest lucru nu era posibil, ordinul Führer-ului dat în noaptea de 23 spre 24 august 1944 de a se ocupa România, precum şi reacţia acestuia în cazurile Italiei (1943) şi Ungariei (1944) fiind concludente în acest sens. Cu siguranţă, tancurile sovietice nu ar fi aşteptat în faţa aliniamentului fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila ca acest lucru să se întâmple!
România ar fi fost ocupată de trupele germane, cu toate consecinţele care decurgeau din acest lucru (pentru ce a însemnat ocupaţia germană a se vedea ce s-a petrecut în toate celelalte state aflate într-o asemenea situaţie).

Străpungerea dispozitivului de luptă de către fronturile 2 şi 3 ucrianeane s-a datorat ,,trădării» unora dintre generalii români care aderaseră (prin generalul Constantin Sănătescu) la planul regelui/opoziţiei de arestare a mareşalului Ion Antonescu sau superiorităţii categorice în forţe a sovieticilor în sectoarele de rupere?
În dorinţa de a-l înlătura de la putere pe Ion Antonescu (cu orice preţ), ,,Opoziţia” (Iuliu Maniu, în principal, cu informarea şi aprobarea regelui) a dorit şi aşteptat declanşarea ofensivei sovietice şi străpungerea frontului pentru a se crea cât mai multe probleme germanilor pe frontul din Moldova şi a le diminua capacitatea de intervenţie în Bucureşti, în momentul loviturii de stat. În acest scop au fost întocmite planuri, luându-se legătura cu unii dintre generalii comandanţi de mari unităţi de pe front (aflaţi sub influenţa generalului Constantin Sănătescu). Acesta a fost, de altfel, lucru cel mai grav, de neacceptat: aşteptarea şi înlesnirea ofensivei inamicului (pe teritoriul naţional), înainte ca acesta să atace şi să străpungă frontul propriilor trupe, fără a avea vreo garanţie concretă în ceea ce priveşte viitoarea comportare a adversarului!
Chiar dacă este posibil ca vreun general comandant de divizie să fi făcut ceva în acest sens (prea mult nu s-a putut, deoarece comandanţii români nu aveau iniţiativă şi libertate de decizie, armatele, corpurile de armată şi diviziile fiind intercalate cu cele germane, comanda operativă fiind asigurată de comandanţii germani, de la care primeau misiunile de luptă şi modalităţile de cooperare), dispozitivul de luptă al Armatelor 4 şi 3 române a fost străpuns rapid datorită superiorităţii zdrobitoare în forţe şi în mijloace de luptă a inamicului – artilerie, tancuri, aviaţie (în sectoarele de rupere au realizat o densitate de 240-280 tunuri şi aruncătoare pe 1 km de front, iar pe 7 % din lungimea frontului au concentrat 67-72% din infanterie, 61% din tunuri şi aruncătoare, 85% din tancuri şi autotunuri şi aproape întreaga aviaţie), precum şi faptului că Înaltul comandament german retrăsese, cu puţin timp înainte, de pe frontul din Moldova 12 divizii, majoritatea blindate şi motorizate (deplasate pe frontul din Polonia), care ar fi putut fi constituite într-o puternică forţă de manevră şi izbire în vederea redresării situaţiei.

Ar fi putut fi frontul stabilizat pe aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila?
În condiţiile în care germanii respinseseră propunerile româneşti de retragere din timp a frontului pe aliniamentul fortificat Focşani – Nămoloasa – Brăila, acesta era ,,tare” doar pe hârtie din moment ce era apărat de numai 15 000 de militari din unităţile de profil (de fortificaţii).
Unităţile care trebuiau să sosească din zona interioară nu ajunseseră încă (din diferite motive), iar cele care se repliau de pe front, sub presiunea continuă a trupelor sovietice, aveau o capacitate combativă mult prea redusă spre a mai putea fi luate în calcul pentru o rezistenţă serioasă. Acest lucru este recunoscut şi de generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major român până la 23 august 1944, care aprecia (în primăvara anului 1945) că situaţia trupelor române în ziua de 23 august 1944 ,,nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte”.
Frontul ar fi putut fi stabilizat un timp pe aliniamentul fortificat F.N.B. dacă trupele din Moldova şi Basarabia ar fi fost retrase din timp în sud, fapt care ar fi presupus cedarea de la început, fără luptă, a părţii de est a ţării, ceea ce era de neconceput pentru orice comandant român şi de neacceptat de către Hitler.

A fost sau nu oportună întoarcerea de arme?
În contextul în care frontul românesc din Moldova şi sudul Basarabiei fusese pulverizat, în care aviaţia anglo-americană putea relua oricând masivele bombardamente asupra ţării se poate aprecia că trecerea României de partea Naţiunilor Unite (cu care ne aflam în război) la 23 august 1944 a evitat transformarea întregului teritoriu naţional într-un devastator teatru de operaţii pe care s-ar fi confruntat peste 2 000 000 de militari români, germani şi sovietici fără a mai lua în calcul reluarea acţiunilor aviaţiei americane şi engleze, cu circa 700-800 de avioane, care bombardaseră intens spaţiul românesc în primăvara şi vara anului 1944, lansând şi numeroase manifeste prin care se cerea încetarea imediată a luptelor şi capitularea necondiţionată.
Continuarea luptelor pe teritoriul românesc ar fi putut întârzia, dar nicidecum opri înaintarea armatelor sovietice spre centrul Europei, aşa cum nu a putut fi oprită nici pe alte direcţii. De altfel, în pofida interesului pentru petrolul românesc, Hitler nu s-a arătat decis să apere, cu orice preţ, România, dovada cea mai clară fiind dislocarea de pe frontul din Moldova a celor 12 divizii blindate şi motorizate şi faptul că atunci când s-a decis să intervină mai energic (23 august 1944) nu a putut aduce în sprijinul trupelor din zona interioară a României decât vreo câteva companii de paraşutişti.
În aprecierea consecinţelor actului de la 23 august 1944 nu trebuie uitat faptul că trecerea României de partea Naţiunilor Unite a deschis calea pentru împlinirea idealului românesc de eliberare a părţii de nord-vest a ţării ocupată de Ungaria în 1940, fapt împlinit la 25 octombrie 1944, confirmat prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 (altfel, am fi mers, poate, din nou cu paşaport acasă (la Cluj, Carei şi Satu Mare)! A fost acesta singurul obiectiv naţional împlinit pentru care ţara intrase în război 1941, deaorece, în pofida avantajelor strategice, politice şi logistice aduse Aliaţilor de la 23 august 1944 până la 9 mai 1945, Conferinţa de pace de la Paris din 1946, a considerat România doar ca un stat fost inamic, neacordându-i-se statutul de cobeligeranţă.

Chiar dacă a facilitat accesul la putere al partidului comunist, cred că nu se poate spune că 23 august 1944 reprezintă începutul procesului de comunizare a României, mai ales că nu există vreun document sau vreo declaraţie oficială/neoficială, făcută la 23 august 1944 (sau în zilele imediat următoare), care să se refere, cel puţin, la simpatia suveranului, a guvernului sau a partidelor politice (cu excepţia Partidului Comunist) faţă de partidul sau regimul comunist sovietic (referirile făcute, în acea situaţie specifică României la necesitatea unor relaţii normale, de prietenie cu URSS înseamnă cu totul altceva).
De altfel, noul guvern instaurat la 23 august 1944 a adoptat o serie de măsuri pe linia revenirii la sistemul democratic interbelic (adaptat situaţiei de război), permiţând reluarea activităţii partidelor politice, desfăşurarea întrunirilor etc., repunând în vigoare Constituția din1923 etc.
• Situţia s-a schimbat după acordul de procentaj din octombrie 1944, dintre I.V. Stalin şi Winston Churchill, când Partidul Comunist a declanşat lupta pentru cucerirea puterii în stat şi asigurarea majorităţii în guvern, lucru întâmplat la 6 martie 1945 când sovieticii au impus, prin forţă, guvernul prezidat de dr. Petru Groza, procesul fiind finalizat în 1948, în urma impunerii abdicării regelui Mihai I (30 decembrie 1947).

Prof. Univ. Dr.  Col.(r)  Alesandru Duțu