A plouat bacovian zilele acestea și, să spunem drept, care dintre noi n-a simțit tentația irezistibilă a trimiterilor la Bacovia? Și, ca să fim de tot sinceri, care dintre noi n-a simit măcar o dată lumea așa, ca el, mai ales când în zilele când plouă nesfârșit, molcom, tânguios, ca o agonie a toamnei care se mărturisește învinsă în fața colțului hidos al iernii?
Ce firesc pare Bacovia în toată stranietatea deprimării lui! Nesfârșita lui nevroză este, cred, starea generală a multor muritori, doar că n-au fost atât de talentați ca el s-o exprime… și n-au avut șansa de-a deveni atât de celebri. Poate doar dacă se sinucid în prime-time și profită de asta televiziunile de pe la noi să facă audiențe maxime, căci românul, bag seama, e ahtiat după senzaționalul oribil din ce în ce mai nediferențiat.
E o insațiabilă nevoie de grotesc și macabru în noi, ca națiune și ca umanitate: ne uităm la înmormântări transmise în direct, căscăm gura să vedem mortul cu mâinile împreunate pe piept, așteptăm hămesiți să ni se arate ”ultimile imagini cutremurătoare din viața vedetei sau pseudovedetei X ”- așa cum îmi amintesc că am citit într-o zi un titlu la o televiziune cumplită, că va urma: ”imediat! senzațional!”.
Fac audiențe fantastice emisiuni în care ni se prevestesc dezastre și iminente apocalipse, în care se ocărăsc mamă și fiică, în care-și expun viața intimă niște ființe promiscue, în care vine nu-știu-ce mama omida sau horoscopistă și anunță nu-știu-ce eveniment favorizat de luna neagră, sau albă, sau plină sau în eclipsă și de nu-știu-ce planetă retrogradă…. în nu-știu-ce case, și conjuncție, și sextil, și trigon și… mama dracului, că omenirea se uită, năucă, și nu-nțelege nimic, cu atât mai puțin ce caută ăia pe sticlă, de prostesc săraca nație, și-așa suficient de nedăruită din cauze naturale.
Deseori, pe măsură ce trec anii, trăiesc o oarecare descumpănire în fața spectacolului existenței, încât, în ciuda naturii subiective analitice, mă încearcă senzația că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.
Unele trăiri experiate în exercițiul contemplării realității contemporane nu pot fi cuprinse în căușul vorbelor sărace, căci despre oameni cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar, care nu încetează să provoace tot soiul de perplexități nu se poate articula hotărât.
Am văzut, cândva, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, nu știai dacă e mai potrivit să râzi ori să plângi. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în realitatea modernă de mileniu trei pe care avem iluzia că o trăim: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică, imaginabilă în primitivitate, în colectivitățile închise, guvernate de legi nescrise, ancestrale, dar destul de greu imaginabilă azi decât în Las Fierbinți.
În rezumat, am văzut cum un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea. Decorul – o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele: un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată; o nevastă grasă, care se scobea în nas; mai mulți chibiți; un soi de judecător – maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.
Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea.
Nemaiputând rezista durerii, bărbatul încerca să se îndepărteze, dar judecătorul, intransigent, o îndemna pe soție să nu-i permită: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii însărcinați cu numărătoarea la câte lovituri se ajunsese? Din public, public care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci.
Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
La un moment dat, nesatisfăcuți, probabil, de monotonia cu care se desfășura supliciul sau de proasta vizibilitate a sălii, un binevoitor face un gest salutat cu entuziast din public: o mută pe soție, care se scobea placidă în nas, în partea cealaltă a mesei, să dea mai cu sete, pe când judecătorul făcea o scurtă recapitulare a situației, întrebând-o, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii:
”-De ce-ți lovești, doamnă, soțul?”
”-Pentru că m-a bătut!”
”-Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de bâtă rămase pe pulpe.
”-Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul, ignorând vocea poporului, o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică.
”-Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, abia așteptând să-și reia îndeletnicirea, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”-Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas, își flutura parul și, ca o gladiatoare de favelă, se pregătea pentru a executa o nouă repriză de ciomăgeală temeinică.
Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale.
Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță ca potențial educativ comparativ cu situații cotidiene, cu care se pare că ni s-a tocit sensibilitatea. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din societăți exotice și neverosimile, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile acestea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, tribunalul public ad-hoc dintr-o speluncă sud-americană care înfăptuiește un soi de dreptate de un comic tragic, la care se delectează poporul zgâindu-se la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, dovedind că este incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.
Firea omului este ceva atât de real, definitiv și puternic stei de piatră, încât nu putem să schimbăm nimic la cei din jur, ne facem doar iluzii. Oricât de buni sau de morali ne-am putea considera noi, în amalgamul subiectivității noastre indignate de cine știe ce faptă antisocială sau nerușinată, nici cu condamnarea nu ajungem prea departe, căci din pereții la care batem noi, crezând că-i transformăm în uși, nu s-a ivit nici măcar o urmă de bunăvoință vreodată… Doar Moise a scos apă din stâncă, dar pe vremea aceea ”Tu le vorbeai și… se putea”, cum îi reproșează melancolic Arghezi lui Dumnezeu. Azi niciun fel de glas nu mai străbate cerul până la urechile noastre surde din fabricație sau doar asurzite de larma egoului tot mai mare și mai suficient și e tot mai greu să crezi că ar mai vrea Bunul să ne mai scoată și un mililitru de … ceva… din… orice… Impresia ororilor este mai puternică și bate inocența la golaveraj.

Prof. Camelia Lepădat