La mijlocul deceniului patru al secolului trecut, de sub condeiul lui Emil Cioran era tipărită o carte intitulată: Schimbarea la față a României.
Lucrarea a fost scrisă cu pasiune și orgoliu, așa cum afirmă și autorul. Se remarcă un tumult, o puternică trăire interioară, dar și o intensitate excepțională a gândirii cioranesciene referitoare la procesul de metamorfozare a României ce trebuia să reprezinte o rampă de lansare și să aducă totodată un nivel superior de dezvoltare. În fond, acesta este mesajul principal al cărții. Raportându-se cu precădere la cultura occidentală, Emil Cioran, analizând și comparând diversele episoade importante din istoria celor mai importante națiuni, creează o paralelă cu privire la situația României, precum și la mijloacele și modul în care aceasta ar fi putut să-și părăsească condiția de țară aflată la periferie. Acest statut al țării noastre îl nemulțumea profund pe Cioran, cel care afirma: „nu pot să accept o Românie mediocră, domoală, resemnată, înțelegătoare”.(p.51).
Soluția ce trebuia să marcheze debutul renașterii României era reprezentată de un salt „definitiv și esențial”, de ardere a etapelor, fără de care țara noastră nu putea ajunge pe scena marilor puteri/civilizații. În viziunea autorului, acest heirup avea nevoie de o idee mesianică, lucru care mă duce cu gândul la un alt aspect, cel soteriologic(obținerea salvării/mântuirii prin realizarea de sacrificii/jertfe). De asemenea, Cioran chiar face trimitere în acest sens, în momentul în care afirmă, în stilul caracteristic: „durerea este substanța devenirii”(p.129). Cu alte cuvinte, realizarea acestui deziderat, al transformării României, nu se putea realiza fără sacrificii considerabile din partea celor implicați: „de nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit în începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne rămâne decât să ne recâștigăm umbrele trecutului nostru”.(p.198).
În privința mijloacelor prin care se putea realiza această schimbare la față a României, Cioran ne relevă o opțiune tranșantă, o latură radicală, afirmând faptul că toate mijloacele sunt justificate în această misiune: „teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine și imorale numai în decadență; când se apără prin ele un vid de conținuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuți. Toate triumfurile sunt morale”(p.40). Citind acest ultim paragraf, nu este de mirare că, în postfața acestei cărți, tipărită de editura Humanitas în anul 1990, aproape octogenarul Emil Cioran nota următoarele: „acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin”. Trebuie spus, nu însă și pentru a justifica aceste derapaje ale tânărului Cioran, că în apropierea perioadei în care el a scris această carte, în a doua parte a anilor´30, chiar dacă România a cunoscut cel mai ridicat nivel al creșterii economice, decrepitudinea era cea care caracteriza cel mai bine structura internă a statului român, precum și conceptul de democrație(a se citi lucrarea lui Dragoș Sdrobiș, limitele meritocrației într-o societate agrară..). O parte dintre hibele societății românești din acea perioadă: corupția excesivă, favoritismele(majoritatea locurilor de muncă la stat se obțineau prin asemenea acțiuni), slăbirea partidelor politice, dar și a democrației de către regele Carol al II-lea, toate acestea, cumulate, coroborate cu efectele marii crize economice din anii ´30 au creat o stare de nemulțumire accentuată în rândul societății și au condus la apariția mișcărilor politice naționaliste, de extremă dreapta, cum a fost cazul, de pildă, a Legiunii Arhanghelului Mihail, redenumită Garda de Fier. Nu este un secret faptul că Emil Cioran, Mircea Eliade, dar și alți intelectuali români au simpatizat pentru o scurtă perioadă (nefiind membri) cu acest partid politic profund antisemit și naționalist ce propovăduia dogmele ortodoxismului și se erija în salvatorul neamului, în o alternativă câștigătoare împotriva regimului venal ce conducea destinele României. În același timp, aceștia erau erau atrași de către Mișcarea Legionară(ML) și datorită elementelor ascetice și mistice promovate de către conducerea legionară, urmărindu-se, mai degrabă, „împăcarea românilor cu Dumnezeu, decât o victorie politică la nivelul anilor ´30”(a se vedea ultima carte a istoricului Florin Müller, Socialism și fascism în România, către o istorie intelectuală).
Totodată, în multe state europene, în perioada interbelică au fost instalate regimuri totalitare/autoritare ce promovau naționalismul(unul dintre germenii care au alimentat declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial) și nu făceau rabat la violență pentru a se menține la putere și a se impune. „Mișcările totalitare sunt odraslele epocii democrației”(citat din lucrarea politologului Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie, comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX, p.36) ne proiectează o imagine anemică, decadentă a democrației europene interbelice, sufocată de emergența totalitarismului, pe care o remarcă și Cioran. Fără îndoială, tânărul Cioran a fost influențat și de emulația care a avut loc în Germania după venirea la putere a lui Adolf Hitler. Aflat la studii în această țară, filozoful român se va declara de-a dreptul entuziasmat, în cadrul unor articole, despre organizarea cazonă a Germaniei, de personalitatea liderului german, precum și de felul în care acesta a fost perceput de către popor. „A răpit spiritul critic unei națiuni”, afirma acesta despre cel care avea să devină călăul Europei, a milioane de oameni nevinovați.
Cioran nu exclude folosirea violenței în cadrul procesului de progres al unei țări, ba mai mult, o consideră chiar un atu în realizarea acestuia. Autorul face trimitere și la mitologie, reliefând importanța miturilor, chiar dacă nu corespund adevărului: „și apoi o națiune caută adevărul? O națiune caută puterea”(p.44). Ideea de totul sau nimic se regăsește în viziunea lui Cioran și în ceea ce privește valorile materiale și spirituale: „istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată care să nu fi creat și o cultură. Forța se realizează pe toate planurile sau nu este nimic… în colțurile de stradă se reazămă războinicul de înțelept”(p.126).
În privința naționalismului, dar și a xenofobiei, filozoful român are câteva obiecții. Îi acuză pe naționaliștii noștri de lipsa unor programe sociale și economice, blamându-i pentru crezul lor conform căruia xenofobia este cheia tuturor problemelor. De altfel, s-a văzut foarte clar acest marasm politic al extremei drepte românești în momentul în care au exercitat puterea în cadrul statului național legionar(septembrie 1940- ianuarie 1941). După acest episod Emil Cioran se va dezice definitiv de orice legătură/ apropiere față de Mișcarea Legionară.
Referitor la dezvoltarea României, Cioran era adeptul detașării de viața idilică de la sat în favoarea modernizării și a industrializării, ce reprezentau căile necesare, optime, pentru crearea unui stat solid. Chiar dacă slăbiciunile democrației au fost sesizate de către autor: „a risipit prea multe energii fără vreun scop național”, acesta îi atribuie efecte benefice în asamblul vieții unui popor suprimat de 1000 de ani, dar singura speranță în viziunea lui Cioran în ceea ce trebuia să reprezinte schimbarea la față a României era un regim de didactură care să ardă etapele, o revoluție de jos în sus(populară), permanentă, care să se deosebească astfel de cezarism și de tiranie: „o dictatură trebuie să pună țara la teasc. Nimic să nu rămână neexploatat și nevalorificat. Marșul României în istorie să semene unei coarde încordate la paroxism”(p.163). Este evident faptul că filozoful român a fost influențat în ceea ce privește viitorul mod de guvernare a României de către succesul înregistrat de ascensiunea fascismului în Italia și de cea a nazismului în Germania, de euforia cu care Mussolini și Hitler au fost primiți de către popor, precum și de revirimentul pe care aceștia l-au adus în cadrul societăților lor, cel puțin inițial. Chiar și referitor la liderul mișcării de extremă dreapta din România, Corneliu Zelea Codreanu(„Căpitanul”) Cioran s-a exprimat la un moment dat în termeni solidari.
A-l citi pe Emil Cioran este întotdeauna o provocare. Textele lui te incită la o lectură atentă, profundă, îți deschide porțile către o cultură vastă, te îndeamnă să creezi anumite silogisme, să-ți pui întrebări. Stilul lui de a scrie este unul captivant. Am mai spus: Cioran este o mină de idei. Sigur, unele dintre aceste idei sunt discutabile, altele chiar de condamnat, cel puțin în această carte, de invaliditatea unora convingându-se după un anumit timp și autorul.

Prof. Alin Manole