Pentru a se definitiva noțiunea de avocat și însemnătatea acestuia, trebuie spus că borna principală în organizarea avocaturii, o reprezintă perioada fanariotă care coincide cu independența funcțiunii judiciare, dar și cu delimitarea avocatului de statutul acestuia în raport cu cel de vechil. În acest sens, trebuie menționat că pentru perioada amintită, avocatul reprezenta apărarea intereselor justițiabililor, adică partea nobilă a profesiunii, în timp ce vechilul înfățișa pe justițiabil în fața autorității, adică reda partea negustorească a profesiunii în sine. Până la elaborarea Regulamentelor Organice pentru Țara Românească și Moldova în 1831/1832, vechilul de judecată era obligat să se prezinte în instanță cu o adeverință scrisă, iar alături de avocat, erau numit și supravegheat de către marele logofăt. La scurt timp după intrarea în vigoare și aplicarea Regulamentelor Organice în Principatele Române, a fost înființată pentru prima dată Instituția Avocaturii, iar conform art. 224-226 se preciza că „oameni cu cunoștințe de pravilă, și care sunt cunoscuți ca oameni cinstiți… primesc carte de slobodzenie și devin avocați cu acte în regulă”. În plus, erau înființate „Științele de Obște”, iar în Capitolul VII al Regulamentului Organic prevăzut pentru Țara Românească, denumit sugestiv „pentru judecători”, se prevedea faptul că pentru a putea obține calitatea de avocat, era obligatoriu ca persoana respectivă să fie cunoscută ca fiind cinstită, iar pentru a putea reprezenta pe cineva în instanță, avocatul era obligat să prezinte acea adeverință sau mandat care să îi certifice calitatea de apărător și să se adreseze cuviincios judecătorului.

La 4 iulie 1836, era zămislită Legea Domnească denumită „Legiurea pentru câteva articole din organicul regulament împlinitor la partea judecătorească”, prin care erau dezvoltate principiile stabilite în articolul 224 din Regulamentul Organic, drept pentru care, în Secțiunea IV  intitulată „Despre Avocați”, se prevedea că o comisie intitulată de domn va cerceta pe acela care vrea să devină avocat, acordându-i o licență de avocat în care era se preciza că respectivul este  „înscris la slobodzenie de la stăpânire”. În cazul în care, avocații nu își îndeplineau sarcinile pentru care fuseseră antamați în cadrul unui proces, aceștia era chemați în judecată la solicitarea Marelui Logofăt, fiind judecați ulterior în procedură penală. Doi ani mai târziu, printr-un ofis domnesc, a fost emisă Legea din 11 iunie 1838, prin care în Țara Românească, era înființat un Consiliu de Avocați eminenți denumiți efori, acesta funcționând pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, care avea ca sarcină cercetarea tuturor proceselor stabilimentelor publice, precum și stabilirea intrucțiunilor necesare avocaților publici de districte care implicit intrau sub jurisdicția și stricta supraveghere a respectivului consiliu.

Arc peste timp, adevărata cristalizare a corpului de avocați a fost definitivată odată cu unificarea Principatelor Române realizată în 1859 prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, când a fost elaborată Legea din 6 decembrie 1864, completată și adăugită prin Decretul din 29 decembrie 1864, care stabilea în primul rând uniforma magistraților și avocaților. De asemenea, din acel moment niciun avocat nu își putea exercita profesiunea dacă nu era cetățean român și mai ales, dacă nu deținea o diplomă din care să reiasă studiul Dreptului la o Facultate de Drept. Trecând peste aceste criterii primordiale, avocații dobândeau Cartea de Avocatură și erau nominalizați într-un singur tablou special al avocaților din județul respectiv, care era întocmit de către un Consiliu de Disciplină la fiecare început de an judiciar, dar cu mențiunea că respectivul avocat putea să își exercite profesiunea pe cuprinsul întregii țări. În același timp, pe lângă acel Tablou special al avocaților, era întocmit un altul dedicat special stagiarilor, care, pentru a putea pleda și a beneficia de toate obligațiunile avocaților, trebuia să urmeze timp de doi ani anumite cursuri de stagiatură, la finalizarea cărora, Consiliul de Disciplină al avocaților, fie admitea acceptarea cursantului stagier în Tabloul definitive al avocaților, fie după caz, le recomanda acestora continuarea stagiului cu încă un an.

Tot prin Legea elaborată în 6 decembrie 1864, erau stabilite și fixate pedepsele pecuniare, dar și disciplinare pentru acel avocat care era considerat vinovat, acesta fiind ulterior chemat, audiat și ascultat de către Consiliul de Disciplină al Avocaților sau chiar la Tribunal. Respectiva lege a fost completată cu o alta amănunțită și elaborată în 8 iulie 1884, prin care se legifera acceptarea în Corpul Avocaților și a acelor diplome de absolvire ale cetățenilor străini acceptate și recunoscute de către Universitățile de la Iași și București, în baza articolului 273 din Legea Instrucțunii Publice din 25 noiembrie 1864.

O nouă direcție și orientare privind cariera și statutul de avocat, a fost reglementată odată cu elaborarea Legii din 12 martie 1907, în condiții speciale, având în vedere mișcarea socială care luase amploare la începutul secolului al XX-lea. În aceste condiții de supremă criză socială pentru statul român, era totuși dezbătută problema și statutul femeii avocat, cea care s-a confruntat pe alocuri, cu o ușoară disciminare în perioada interbelică, când femeia era considerată cu mult inferioară bărbatului, chiar dacă prestau aceeași pasiune și meserie deopotrivă. Aceeași lege, reglementa onorariul avocatului și valorificarea lui, reglementa dreptul de prezentare în justiție, de acceptare a libertăților cetățenești, de administrare a averilor corpului avocaților, de alcătuire și votare anuală a bugetului, precum și recunoașterea de facto a personalității juridice a Corpului Avocaților.

O situație deosebită privind statutul avocaților a apărut după realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918, când, avocații din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, se supuneau încă legii imperiale din 1874, iar în Bucovina, celei din anul 1868. În schimb, în Regat și Basarabia era încă în aplicare Legea din 12 martie 1907, iar după crearea Românei Mari la 1 decembrie 1918, prin Legea din 1921, era consacrat dreptul femeii de a fi admisă total justificat fără nicio părtinire, în corpul avocaților recunoscuți oficial, din rândul cărora majoritatea erau bărbați.

Surse:

-Constantin Hamangiu, Codul General al României, Legi Uzuale Vol. II (1860-1900), București, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucuresci, 1903;

-Dem. D. Stoenescu, Vechile Legiuiri Românești, Legiurea Caragea, Partea I, Tipografia Fane Constantinescu, Craiova, 1905;

–Enciclopedia României, vol. II, Ţara Românească, (coordonator Dimitrie Gusti, Constantin Orghidan, Mircea Vulcănescu, Virgiliu Leonte), vol. I-II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938;

-Paul Negulescu, George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei, Vol. I, Tipografia S. A. Întreprinderile Eminescu, București, 1944.

Prof.dr. Cornel Mărculescu