III.2. Petre Mateescu, Monografia comunei Gemenea, jud. Dâmboviţa (1944)

GEMENEA

Cadrul cosmologic. La jumătatea drumului dintre Târgovişte şi Câmpulung Muscel, într-o regiune deluroasă foarte pitorească, se întinde pe ambele părţi ale râului Dâmboviţa, pe o lungime de 7 km, comuna Gemenea. Este situată în partea de nord-vest a judeţului Dâmboviţa, întinzându-se până în hotarul Muscelului, la 30 km depărtare de capitala judeţului.

În compunerea comunei intră cinci sate, dintre care patru poartă numele moşilor cu descendenţii cei mai numeroşi: Burlăneştii, de la moşul Burlan, Iuguleştii (Iuga), Brătuleştii (Bratu) şi Onceştii (Oancea). Primele trei sate sunt aşezate pe partea stângă a Dâmboviţei, iar Onceştii pe dreapta. Satul Capul Coastei, de care pomeneşte Slavici în romanul său istoric, se află izolat în partea de miazănoapte, la distanţă de 5 km, la hotarul judeţului Muscel, aproape împreunându-se cu comuna Malul cu Flori din acest judeţ.

Gemenea, fiind o comună de moşneni bine înstăriţi, are un hotar foarte întins. La răsărit hotarul ţine muchea unui deal foarte alungit, deal ce este prelungirea muntelui Marginea Domnească şi care se termină tocmai în com. Voineşti, în spatele spitalului rural. Acest deal o desparte de comunele Pietrari şi Bărbuleşti. La apus hotarul este pe alt deal împădurit, Dealul Gruiului, care o desparte de pământurile comunei Văleni – Muscel şi de frumoasa pădure a Statului „Hârtiasca”. La miazăzi se învecinează cu comuna reşedinţă de plasă, Voineşti, şi cu comuna Cândeşti-Vale, iar la miazănoapte ţine până în hotarul judeţului Muscel, învecinându-se cu comunele Malul cu Flori şi Micloşani. În total, are o suprafaţă de 3746,2510 ha, după planul întocmit de d-nul inginer M. Constantinescu. Cea mai mare parte din această suprafaţă este acoperită de pădure seculară, pădurea Obştei moşnenilor gemeneni, în întindere de 1044,0750 ha. Pădurea este formată din fag şi stejar, iar pe lunca Dâmboviţei este un frumos zăvoi de anini şi plute.

Terenul neîmpădurit îl ocupă păşunile, fâneţele şi locurile de cultură. Pământul este foarte roditor şi propriu culturilor de pomi. În adevăr, Gemenea este recunoscută ca cea mai de seamă regiune pomicolă din judeţul Dâmboviţa şi fructele ei fac concurenţă pe pieţele Bucureştilor, chiar fructelor din Ardeal.

Se plantează aici tot felul de pomi, afară de viţa de vie şi caişi, a căror cultură nu reuşeşte din cauza altitudinii. Cel mai ridicat punct este masivul păduros „Florea”, cam 600 m deasupra nivelului mării.

Râurile. De la un capăt la altul, Gemenea este udată pe toată lungimea ei de Dâmboviţa, râul căruia i s-au dedicat frumoasele versuri de: „Dâmboviţă, apă dulce,/ Cin’ te bea nu se mai duce”. Izvorăşte din Munţii Muscelului şi ajunge aici cu un debit de apă destul de mare, încât cu greu poate fi trecută cu piciorul, chiar în timpul verilor mai secetoase. Are un curs repede, diferenţa de nivel fiind destul de pronunţată şi curentul ei mână roţile a trei mori şi trei fierăstraie ale Gemenei. Apa ei este limpede şi curată, abia dacă se zăresc în ea firişoare de nisip şi de rumeguş de lemn, adus de departe de la fabricile de cherestea de la Ruscăr, Dragoslavele şi Stoeneşti, pe care tot ea le pune în mişcare. Numai în timpul topirii zăpezilor şi al potopurilor vine umflată şi tulbure, ducând adesea lemnăria vreunui pod mai slab ce a întâlnit în cale, pomi şi arbori dezrădăcinaţi şi adesea leşuri de vite înecate.

Malurile ei fiind aici destul de ridicate, nu sunt inundabile. Valea Largă este afluentul cel mai de seamă al Dâmboviţei, căreia i se ataşează chiar de la intrarea pe pământul Gemenei. Vine dinspre răsărit şi face pe o mică distanţă hotarul între Gemenea şi Micloşani, precum şi între judeţe. Având un curs destul de lung (izvorăşte din Muntele Românescu) şi primind la rândul său apele a sumedenie de pâraie şi vâlcele, când se întâmplă vreun potop, vine aşa de umflată şi aşa de furioasă, încât mătură toate podurile şi punţile de peste ea. Acum aduce ea sumedenie de pietre (gresie), de forme foarte regulate şi cu feţe plane, fiind foarte căutate pentru ziditul temeliilor de case şi pentru puţuri. Vin aici după piatră oameni de la zeci de kilometri şi cumpără de la proprietarii riverani piatră, plătind câte 250-300 lei căruţa. Din lespezile mai groase se fac cruci pentru morminte şi trepte pentru case. Toate celelalte pâraie, care mai udă pământul Gemenei, poartă numele de văi. Aşa avem: Valea Mare, Valea Tunului, Valea Horeţii, Valea lui Băr, Valea lui Muşat şi Valea Bulimanului. Acestea, deşi nu au debite mari de apă, totuşi nu seacă în timpul perioadelor mai secetoase din timpul verii, fiindcă au la obârşie, în dealurile împădurite de la răsărit şi de la apus, izvoare puternice. Toate se varsă în Dâmboviţa.

Drumurile. Gemenea este străbătută în lungul ei de şoseaua naţională Târgovişte – Câmpulung, care se ţine aproape de albia Dâmboviţei. E o şosea căreia Serviciul Drumurilor i-a acordat toată atenţia, fiindcă din ea se desface şi şoseaua care duce la Rucăr şi Bran, făcând legătura cu Ardealul, şi pe care se transportă cea mai mare parte din cheresteaua fabricată în comunele Rucăr, Dragoslavele şi Stoeneşti, din judeţul Muscel. Transportul se face numai cu căruţele şi autocamioanele, fiindcă pe valea Dâmboviţei nu există niciun fel de cale ferată. În mijlocul comunei, între satele Brătuleşti şi Onceşti, este peste Dâmboviţa un pod de lemn, lung de peste 100 m, lucrat pe piloţi de stejar groşi, putând suporta greutăţi de 10 tone. Primul pod, tot în acest loc, a fost lucrat în 1877 de o echipă din armata română şi o echipă de specialişti din armata rusă, pentru a servi la nevoie în scopuri militare. Acesta era de aproape 200 m lungime şi era socotit ca unul din cele mai lungi poduri de lemn din ţară. Când s-a mai refăcut, a fost redus de la capătul drept, dinspre Onceşti, la lungimea de astăzi, iar diferenţa a fost completată cu umplutură de pământ şi pietriş. Se vede că tehnicienii de la 1877 au fost mai pricepuţi ca cei care au lucrat după ei, fiindcă această umplutură a fost de nenumărate ori spălată de viiturile mari ale râului şi circulaţia întreruptă. Chiar în prezent, apărătorile de la acest cap al podului, lucrat din nou în 1936, au fost smulse de curentul apei, umplutura din nou spălată, iar pentru asigurarea circulaţiei s-a improvizat o prelungire pe câteva trunchiuri groase de stejar, sprijinite cu un capăt pe pod şi cu celălalt pe umplutura rămasă solidă.

Înainte de 1877 nu exista niciun fel de pod peste Dâmboviţa, nici aici şi nici de aici în sus, până la Rucăr, iar bieţii căruţaşi erau nevoiţi să treacă de zeci de ori prin vaduri anumite şi multe nenorociri se întâmplau celor care se încumetau să treacă atunci când Dâmboviţa era umflată. Dar mai greu era pentru bieţii ciobani din regiunea Rucărului, care voiau să-şi ducă oile în primăvăratec, adică pentru păşunatul de primăvară, prin sudul judeţului Dâmboviţa, unde păşunea apare mai de timpuriu ca în regiunea muntoasă. Le coborau cam pe la 9 martie pe stil vechi şi le urcau ca şi acum, când se topeau zăpezile pe poalele munţilor, cam pe la Sf. Constantin. Există un punct pe albia Dâmboviţei care poartă numele sugestiv de „Puntea Oilor” şi care pe vremuri cădea pe moşia Mănăstirii Radului Vodă. În acest timp, mănăstirea trimitea câţiva călugări care înşirau gratii de nuiele, pe lemne întinse peste capetele unor pari bătuţi mai dinainte în albia râului. Când sosea aici vreo turmă, călugării dădeau ajutor ciobanilor la trecutul oilor pe această punte, le numărau şi percepeau taxa stabilită de egumenul Sf. Mănăstiri, de fiecare cap de oaie.

Afară de podul descris mai sus, mai este încă unul, tot din lemn, care deserveşte satul Capul Coastei.

Din şoseaua naţională se desfac în fiecare sat câte o şosea vecinală pietruită, cu podeţe de lemn şi chiar de beton, peste pâraie sau scurgerile de pe şanţuri. Aceste şosele sunt bine întreţinute de săteni prin prestaţii în natură.

În trecut, valea Dâmboviţei a fost de asemenea o arteră principală de circulaţie şi pe aici apucau drumul bejeniei, spre Ardeal, domnii şi boierii ţării când viaţa şi avutul le erau ameninţate. Turcii, în năvălirile lor, au trecut adesea şi pe aici. La Capul Coastei, pe sub dealul dinspre Runceasa, este un drum care poartă numele de „Drumul Cămilelor”. Iată cum explică bătrânii această denumire: turcii, urmărind odată un domn răzvrătit, au ajuns aici cu coloanele lor, în care aveau şi multe cămile. Prinzându-i iarna pe aici, cămilele mai nevoiaşe au murit, umplând drumul cu leşurile lor, şi de aici numele.

Clima. Fiind protejată la răsărit de un deal înalt, Crivăţul nu se simte şi nici Munteanul nu suflă aici cu tărie, fiind temperat de pădurile şi dealurile de la miazănoapte. Cel mai tare vânt care pătrunde mai lesne la noi este Băltăreţul, căci dealul de la răsărit şi cel de la apus se depărtează cu cât merg spre miazăzi, formând o pâlnie largă cu deschiderea în această parte pe unde pătrunde în voie Băltăreţul. Acesta aduce de regulă prima zăpadă. Aşadar, Gemenea are o climă destul de dulce (afară).

Aerul este ozonat şi purificat de întinsele păduri ce o înconjoară şi de numeroasele plantaţii de pomi. Vara vin aici să-i respire aerul întremător câţiva orăşeni care au neamuri aici.

Trecerea de la un anotimp la altul se face pe nesimţite. Primăvara e timpurie şi pomii înfloresc cu o săptămână mai devreme ca în comunele vecine dinspre miazănoapte. Toamna întârzie şi vitele mari, cât mai ales oile, pasc până în luna decembrie.

Ploile cad regulat, fiind atrase de multele păduri ce o înconjoară şi Gemenea n-a fost niciodată bântuită de secete excesive, ba din contră, în ultimii ani au fost prea multe ploi, care au făcut ca multe terenuri mai spânzurate să alunece şi să formeze iude şi capi. Chiar terenuri împădurite au suferit asemenea stricăciuni.

VA URMA