Joi, 18 septembrie 1941
Ziua tristă a plecării din Craiova, pe front, în necunoscutul războiului unde bărbaţii stau faţă în faţă cu hidoasa moarte.
Facem ultimele pregătiri pentru plecarea fixată dinainte pentru astăzi la ora 11. Înainte de adunarea regimentului le scriu acasă, alor mei, o ultimă scrisoare.
Următoarea, cine știe când și de unde o s-o scriu… Oare ce-or face acum… ?
În fine, se sună adunarea regimentului care se aranjează pe batalioane, companii, plutoane pe platoul central.
Iau loc în faţa plutonului meu de branduri, care are în efectiv 40 de ostaşi, ce deservesc două branduri de 120 mm, acum desfăcute şi împachetate fiecare transportate de 4 cai pentru piesa si două cărucioare port-muniţie cu proiectilele aferente, câte 200 bucăţi, trase de câte doi cai fiecare.
Deci, fiecare brand este deservit de câte 20 soldaţi şi sase cai, împărţiţi în două grupe. Conducătorii cailor trebuie să se îngrijească de hrana acestora, de curăţenia lor, astfel încât să nu existe sincope. Fiecare brand are un comandant, un ochitor, un încărcător, aducători de muniţie şi un telegrafist. Plutonul mai avea în dotare câte o mitralieră grea, pe cărucior, deservită de trei soldaţi. Cu toţii eram pregătiţi .
Se oficiază mai întâi un Te Deum de către preotul regimentului, căpitan preot Daniel Bălaşea. Urmează cuvântarea comandantului regimentului, colonelul Isopescu Vitalie şi cuvântul preotului Bălaşa, care ne dă binecuvântarea, după care tot efectivul se încolonează şi cu fanfara regimentului în frunte, pornim în marş spre gară.
De-a lungul traseului străbătut, mulţimea de oameni, bărbaţi, femei, copii, rude sau necunoscuţi ne aruncă flori şi ne îmbărbătează. Multă lume plânge. Soţiile, mamele, rudele şi cunoscuţii multora dintre soldaţii din coloană ne însoţesc. Majoritatea soldaţilor au primit flori frumoase de toamnă pe care le-au pus la bonete sau în țevile armelor.
Merg în faţa plutonului, adânc impresionat de cele ce văd, încât cu greu îmi stăpânesc tremurul bărbiei. Mă gândesc numai la cei dragi de acasă. Mă uit să-i zăresc în mulţime, dar în zadar. Lipsesc. Eu nu am vrut să fie aici, martori la astă despărţire dureroasă.
La gară, mulţime de lume.Vânzoleală, fierbere, plânsete, flori, sărutări, despărţiri.
În timpul îmbarcării în vagoane, am un mic conflict cu căpitanul companiei din cauza unor soldaţi din plutonul meu, care cuprinşi de emoţiile despărţirii de cei dragi, nu se îmbarcă mai repede alături de cărucioarele cu muniţie şi de caii pe care îi au în grijă.
Le-a adresat cuvinte grele şi câteva înjurături, în faţa rudelor care i-au condus.
Acest fapt m-a indignat şi m-a făcut să intervin puţin cam deplasat, făcând abstracţie de gradul lui şi că-mi era superior. Nu avea să uite…. .
Îmi găsesc loc într-un vagon deschis pe o pală de fân plăcut mirositor, printre oamenii mei, unde mă aşez îngândurat. Aşa voi călători tot drumul până a doua zi, dimineaţa, cu toate că aveam rezervat loc vagonul ofiţerilor comandanţi, ataşat trenului regimental în care ne aflăm.
Trenul porneşte în uralele nesfârşite şi sincere ale soldaţilor, în sunetele zguduitoare, metalice ale alămurilor fanfarei şi în fluieratul sfâşietor al locomotivei, lăsând în urmă jale, plânsete şi strigătele de deznădejde al celor dragi, care rămâneau sfâşiaţi de durere, cu ochii plini de lacrimi …
M-a impresionat mult gestul unui soldat în vârstă care şi-a ţinut în brațe copiii mici, alți doi mai măricei privind speriați la vacarmul îmbarcării, până în momentul plecării trenului, când i-a încredințat cu lacrimi în ochi soţiei sale şi s-au despărţit.
Îi va mai revedea oare? Se va mai întâlni cu cei dragi, cândva?
În aparenţă sunt liniştit, dar sunt tare îngândurat. Mă doare despărţirea de cei dragi de acasă, de-mi vine să strig, dar n-am ce face. Sunt comandantul plutonului şi trebuie să apar ca exemplu în faţa soldaţilor.
Trenul trece prin Balş şi aici, privesc defilând peronul şi banca pe care am stat cu Petruţa când am venit de la Galaţi, eu plecând să găsesc căruţa care să ne ducă acasă. De ce nu este şi acum acolo? Retrăiesc clipele petrecute împreună când am călătorit spre şi de la Galaţi, în august, cu o lună înainte de plecarea spre front, tot pe acest traseu. A trecut o lună…
În Slatina, unde oprim până se înserează din cauza iminenţei bombardamentelor, cică, (trebuie să ne pregătească pentru când vor fi venit şi ele). Acum, după ce am controlat plutonul și amplasarea armamentului, scriu acasă Petruţei şi lui tata, separat. Durerea despărţirii mă roade ca o boală. Sunt numai fizic pe pământ. Gândul îmi zboară plin numai de cei dragi, călătorind în timp, mereu, mereu….
Este ora 3. Am parcurs 50 de kilometri până la Slatina prin Piatra Olt, în 3 ore. Frumos început. Împreună cu cei doi camarazi, comandanții plutoanelor de branduri de 80 și 165, intrăm în restaurantul gării să bem câte o sticlă de bere şi să cumpăr ţigări.
Nu fumez, dar îmi face plăcere să ofer soldaţilor câte o ţigară. Dezleagă limba. Mă înapoiez la vagon şi mă culc în fân. Mă muncesc fel de fel de gânduri. Numai gândul morţii nu mă preocupă. Adorm gândindu-mă la cei dragi lăsaţi acasă. Petruţa are 17 ani, tata 60 de ani, Gică 21, Aneta 36, Antonica 34 iar eu numai 31 ani
Când m-am trezit, trecusem de Bucureşti. Eram la Băneasa. Cerul era senin, plin de stele. Roţile, alunecând pe şine, scoteau acel zgomot inconfundabil, pe care l-am auzit prima dată când am fost cu tata la Râmnicu Vâlcea „ te duc, te duc, te duc”… Dar, oare, mă vor mai aduce?
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.