„Error communis facit jus”, excepție de la principiile „Resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, „Nemo plus juris, ad alium transferre potest quam ipse habet” și „Bona fides presumitur”
„Eroarea comună și invincibilă validează aparența în drept”, în sensul că dacă „cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă a considerat că o persoană are un anumit drept(de proprietate) sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând cont de împrejurări, va putea hotărî că actul(contractul translativ de proprietate) încheiat în această stare, să producă față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil”- art. 17, Cod civil. Altfel spus, dacă oricine în locul nostru ar fi victima erorii cu privire la apartenența/existența dreptului de proprietate, cu privire la persoana titularului, de la care dobândim un bun imobil printr-un act translativ.de proprietate cu titlu oneros(contra cost)(eroarea comună) și eroarea nu ar putea fi dezvăluită de absolut nimeni(adică nici de cel mai exigent și avizat individ), prin orice efort am întreprinde, ținând cont de toate mijloacele posibile existente la un moment dat în societate(eroare invincibilă), atunci cel ce dobândește un bun imobil în acest context de la un neproprietar(proprietar aparent) va fi considerat proprietar, fără a mai aștepta 5 sau 10 ani să devina proprietar prin uzucapiune.
Legea atribuie acest efect unei aparențe a cărei pregnanță/ intensitate o face indestructibilă, fiind imposibilă relevarea realității juridice, adevăratei situații juridice existente cu privire la acel bun, la dreptul de proprietate care aparține în realitate altuia decât celui față de care nutrim convingerea că ar fi proprietarul incontestabil.
Iată excepția de la principiul „nemo plus juris…”, că, nimeni nu poate transfera mai multe drepturi decât are el însuși” dar și de la principiul „resoluto jure dantis…” că, o data cu desființarea titlului de proprietate al proprietarului, devenit astfel aparent(nulitatea sau rezoluțiunea actului juridic – contract, hotărâre judecătorească, testament- care crea aparența că este îndreptățit să înstrăineze bunul), nu se va desființa automat și actul juridic subsecvent, care stă la baza achiziționării dreptului de către dobanditorul de buna credință de la proprietarul aparent.
În concluzie, nu este suficientă buna credință, reflexul intelectual pe care l-ar avea un posesor(cel ce se consideră proprietar dar care în realitate nu are dreptul de proprietate, neștiind că nu l-a dobândit de la adevăratul proprietar ), un „resonable man”, „bonus pater familias”, individul înzestrat cu o diligență medie în aprecierea unor stări de fapt. Eroarea comună și invincibilă(care nu se prezumă) reprezintă mai mult decât buna credință(eroare subiectivă și relativă)(care se prezumă). Cel care dovedește că se află într-o eroare comună și invincibilă, dobândește instantaneu prin prescripție achizitivă dreptul de proprietate chiar de la un neproprietar(proprietar aparent). Altfel, simpla bună credință reclamă pentru dobandirea dreptului de proprietate uzucapiunea, care se produce după 5 sau 10 ani de posesie îndelungată, cu respectarea anumitor condiții.
Acum se înțelege, în speța „prezidențială” de ce prima doamnă nu a devenit instantaneu prin cumparare, chiar cu bună credință(se prezumă), proprietara unor spații lăsate printr-un testament nul celui care i le-a vandut? Nulitatea testamentului contrafăcut, care ar fi trebuit să întemeieze dreptul vânzătorului asupra unei cote-părți din spațiile respective dar și dreptul la moștenire al celeilalte cote părți revenite primei doamne, comostenitor(sic!), putea fi dezvăluită printr-o cercetare/diligență minimală a autenticității autorului testamentului, deci nu se puteau reține condițiile erorii comune și invincibile, mai ales că se cerceta caracterul fraudulos al testamentului de către o instanta penala, care s-a și pronunțat în acest sens.
Aici se aplică următoarele principii: „Fraus omnia corumpit” – „Frauda(falsificarea testamentului) corupe totul” și „Quod nullum est, nullum prodesse potest” – „Ceea ce este nul(testamentul) nu poate genera decât efecte nule”!
După aceea, din momentul în care a fost „sădită” în conștiința posesorului îndoiala că nu ar putea fi proprietar, prin chemarea în judecată de către adevăratul proprietar(statul, moștenirea fiind vacantă) i se risipește buna credință. Din acel moment, chiriile încasate de la Reiffeisen Bank, chiriaș în spațiile respective ani buni, adică „fructele civile” au trebuit să fie restituite proprietarului reclamant, pentru ca posesorul are dreptul la fructe cât este de bună credință!

Profesor Iorga Ion, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”