La data de 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea abdica în condiții interne și externe foarte tensionate. În aceeași zi, prin decretul regal nr. 3067 generalul Ion Antonescu era învestit cu puteri depline la conducerea statului.
La 14 septembrie 1940 Mișcarea Legionară a fost cooptată la putere, proclamându-se statul național-legionar. Acest condominiu a durat până spre sfârșitul lunii ianuarie 1941, dovedindu-se o alianță nefastă. În cele patru luni de „colaborare” legionarii, cei mai mulți dintre ei niște neisprăviți, lipsiți de o minimă pregătire pentru funcțiile pe care le dețineau, dominați doar de atitudini șoviniste, s-au eliminat singuri de la putere prin acțiunile lor violente/anarhice, convingându-l atât pe Ion Antonescu, cât și pe Adolf Hitler de necesitatea înlăturării lor.
Scânteia care condus la desfășurarea unui scurt, dar sângeros conflict intern între Antonescu și legionari a fost reprezentată de asasinarea, la București(19 ianuarie), de către un cetățean grec, a maiorului german Döring.
În acest context, la 20 ianuarie 1941, generalul Petrovicescu, membru al Mișcării Legionare și ministru de Interne a fost demis. Zarurile fuseseră aruncate.
Încă din cursul nopții de 20 ianuarie legionarii s-au fortificat în punctele cheie ale capitalei, dar și în alte zone de margine. Manifeste prin care se cereau înlăturarea de la putere a lui Ion Antonescu, dar și formarea unui guvern 100% legionar circulau neîncetat. Răzmerița începuse, iar violența avea să fie una accentuată. Evreii au fost ținta principală a bandelor puternic îndoctrinate și însetate de sânge, conduse de legionari. Contextul, apreciau ei, se ivise.
Ce a urmat? :„Între timp s-a dezlănțuit un pogrom sălbatic. Într-o serie de vitrine au apărut cadavre măcelărite, în timp ce la abator un număr nedeterminat de evrei au fost atârnați de cârlige după ce fuseseră executați, săvârșindu-se tot felul de execese pe cadavrele lor. Alții au fost torturați, sau au fost umiliți în centrele legionare, sau au fost împușcați în pădurea de la Jilava iar cadavrelor le-a fost furată chiar și îmbrăcămintea. Mulțimi ostile au devastat și au incendiat sinagogile…. Peste Bucureștiul acoperit de zăpădă și înghețat răsunau dangătele clopotelor de la biserici si vuietele sirenelor de la apărarea antiaeriană, creând o atmosferă lugubră.” (Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, mistica ultranaționalismului).
Văzând că nu are nicio șansă de izbândă și nici sprijinul german, Horia Sima, liderul Mișcării Legionare a ieșit în față, spunând următoarele: „Ordon: ca să înceteze imediat orice luptă. Legionarii vor părăsi de îndată instituțiile publice ocupate și vor reintra în viața normală. Cer ca acest ordin să se execute fără șovăială și cu cea mai mare strictețe. Vreau ca în cel mai scurt timp țara să-și reia aspectul normal. București, 23 ianuarie 1941, ora 5 dimineața. Horia Sima”. (Florin Müller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944).
Chiar și așa, au fost legionari care nu au primit mesajul lui Horia Sima, sau care refuzau să creadă existența acestei luări de poziție. Prin urmare, violențele nu au încetat decât la vederea trupelor germane. (Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, vol. II).
Referitor la numărul victimelor acestei rebeliuni sunt vehiculate cifrele de 236 de morți (dintre care 118 evrei) și 254 de răniți în capitală, iar în provincie 117 morți și 73 de răniți.
La 14 februarie 1941 statul național-legionar a fost abrogat. Ce s-a întâmplat cu liderii legionari după acest episod de tristă amintire este o altă poveste pe care o puteți cerceta, dacă v-am stârnit interesul.
Până data viitoare vă doresc sănătate și spor în toate, mai ales la lectură !
Prof. Alin Manole
