Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Frunză verde de mătasă

Frunză verde de mătasă,

Iau piana și merg acasă

Să scriu cărticea aleasă

La drăguța mea aleasă,

Și să-i scriu o poezie

La mândra, din cătunie,

Ca să vadă cum trăiesc,

Și câte rele pățesc.

De când, mândră, te-am lăsat

Multe rele, m-au mâncat

Și lacrimi multe-am vărsat,

De când m-am dus, puișor,

Să știi că am tras la dor

Și sunt slab de mai să mor.

Vai, mândruță, dumneata

Când cu mine față-i da

Îi gândi că sunt moartea,

Cu jele m-ai întreba

Cum de m-am trecut așa.

Eu ți-oi spune tot dreptu

Că doru și urâtu

Rău mi-a mâncat sufletu.

Acum știi, mândră, și tu

Că câtu-i de rău doru

Că-i mai rău ca urâtu.

De urât bei și mănânci

De dor numai mi te stângi,

De urât mănânci și bei

De dor stai numai să piei.

Ardă focu războiu

Că nu-i mai văd capătu

Iacă-al patrulea an este

Și de pace nu-i nădejde

Fără numai tot de rău,

C-așa vrea și Dumnezeu,

C-am făcut cu toții rău.

Cântă, cucule-n făget

Rămâi Ardele (Ardeal) sâcret

Și-al meu sat pustiu de tot

Că se strâng voinicii-ncet

Și pe-aicea puțini șed

Că la graniți toți îi trec

Cu puști și cu sulițe

Să se lupte-n graniță

Să sloboadă foc și pară

Să nu vie Rușii-n țară.

Bine-ar fi barămi la vară

Să se facă pace-n țară

Să vie voinicii iară

Să are și să cosească

Și pruncuții să și-i crească

Și să-și crească copiii

C-o rămas mici săracii

Și n-au cu cine trăi

Vai, milă m-i de dânșii.

Doamne, Dumnezeule,

Mare, milostivule,

Uită-te, Doamne, și-ascultă

Plângerea mare și multă

Că toată lumea se miră

Cât sânge pe dealuri cură.

Doamne, Dumnezeule, preasfânt,

Fă o pace-ntre popoare

Că toată lumea s-omoară

Și rămân copii săcreți

Și părinți nemângâiați

Și rămân surori iubite

Și neveste văduvite

Și rămân copii micuți

Și bătrânii slabi și mulți,

Căci care-au rămas prin sat

Nici nu-s vrednici de lucrat

Nici greutăți de purtat.

Doamne, fie-ți milă sfântă

Și-auzi lumea cum se cântă,

Maicile după fiuți,

Fetele după drăguți,

Surorile după frați,

Nevestele după bărbați

Că li-s tare-nstrăinați.

Crenguță de viorele

Vai, aceste versurele,

Scrise de mâinile mele,

O cătană tinerel

Care-i mâncat de mult rău,

Să le trimit la mândra,

Când a prinde să cetească

Lacrămișle să-i pornească

Cum mi s-au pornit și mie

Când le scriam pe hârtie,

Te uită, mândră la ele

În vale pe rândurele,

Că-i vedea lacrămi de-a mele

Și ți-a mai trece de jele.

Foaie verde din pârâu,

Scrisă de drăguțul tău,

Foaie verde buruiană,

Să vă spun și cum mă cheamă,

Foaie verde de colie

Eu sunt Muste Vasilie,

Foaie verde de tuleni,

Din comuna Coroieni.

Oh, tu lună și voi stele,

Plângeți, durerile mele,

Și Ție, Doamne, mă rog

Să-mi dai minte și noroc.

Te salut cu mult dor,

Mult iubite cetitor!

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu