Averell Harriman: • ,,A fost evident că ruşii veniseră la aceste negocieri hotărâţi ca ei să se simtă cât mai în largul lor”. • ,,Ruşii au acceptat bucuroşi propunerile britanice care întăreau controlul aliat (sovietic) asupra României” • ,,Condiţiile de armistiţiu oferă Comandamentului sovietic un control nelimitat asupra vieţii economice a României” • ,,Este încă greu de prevăzut rolul pe care reprezentanţii noştri îl vor juca în România în timpul perioadei de armistiţiu”.
Plecată din Bucureşti la 29 august (cu avionul de pe aerodromul Popeşti Leordenni până la Odessa şi de acolo cu trenul spre Moscova), delegaţia română a ajuns la destinaţie la 31 august, unde a aşteptat până la 10 septembrie începerea discuţiilor pentru armistiţiu, cu toate că în zilele următoare atât Constantin Sănătescu, cât şi Grigore Niculescu-Buzeşti au telegrafiat cerând insistent încheierea cât mai rapidă a Convenţiei de armistiţiu deoarece orice zi de întârziere ,,însemnează dezastru pentru ţară şi o poziţie de scădere a prestigiului Guvernului”.
Răspunzându-le, Lucreţiu Pătrăşcanu a comunicat că ambasadorul britanic i-a declarat că ,,întârzierea în semnarea armistiţiului este datorată nu Sovietelor, ci Guvernului britanic, care trebuie să consulte Dominioanele”, cam acelaşi lucru fiind afirmat şi de V.M.Molotov, care a invocat ,,incompletele preparative din partea celor trei Aliaţi”.
La prima şedinţă, din 10 septembrie, V.M. Molotov a înmânat (orele 22.00) textul Convenţiei delegaţiei române textul Convenţiei de armistiţiu, Lucreţiu Pătrăşcanu solicitând acordarea unui interval de timp de 24 de ore pentru a lua cunoştinţă de conţinut.
A doua zi (11 septembrie) delegaţiile celor trei mari puteri aliate şi-au exprimat poziţiile faţă de observaţiile delegaţiei române la proiectul de Convenţie (prezentate de Ioan Christu).
De la început V.M. Molotov a precizat că o serie de argumente erau ,,inacceptabile”, România fiind ,,responsabilă” pentru modul cum trupele sale s-au comportat în teritoriile ocupate în U.R.S.S. în timpul războiului.
La încercarea delegaţiei române de a obţine modificarea Preambului şi eliminarea formulării ,,România a pierdut războiul”, comisarul sovietic al Afacerilor Străine a precizat că ,,este dreptul legitim al Rusiei ca ţară învingătoare să menţină redacţiunea proprie” şi că statutul său ,,are mai multe argumente decât România”.
În legătură cu participarea diviziilor române la război împotriva germanilor, Dumitru Dămăceanu a cerut restituirea armamentului capturat de sovietici după 23 august.
La solicitarea acestuia de a înscrie în textul armistiţiului că trupele sovietice ,,vor părăsi ţara când va înceta războiul”, V.M. Molotov a răspuns că ,,este prematur să abordăm detalii acum”, trupele aliate urmând a se retrage ,,atunci când situaţia va permite”. A fost susţinut de ambasadorul britanic, Sir Archibald Clark Kerr, care a considerat ,,situaţia României similară cu aceea a Franţei: plină de trupe fără acord special” şi a conchis: ,,România este îngrijorată fără motiv”. O poziţie asemănătoare a avut şi ambasadorul S.U.A., Averrell Harriman: ,,Dl. Molotov a exprimat corect punctul de vedere al aliaţilor. Este prematur să vorbim de aceasta, trupele vor fi retrase”,ambasadorul britanic conchizând: ,,România este îngrijorată fără motiv”.
Românii au mai solicitat introducerea unui articol în care să se precizeze că, în baza colaborării armatei romne, care era deja efectivă, ,,România doreşte calitatea de putere aliată sau cel puţin de putere cobbeligerantă”. A doua zi, reprezentanţii marilor puteri au stabilit că era prematur să se acorde acest lucru, dar că românii puteau să spere.
Referindu-se la cifra de 300 000 000 de dolari stabilită ca despăgubiri pentru pagubele de război produse Uniunii Sovietice, Ioan Christu a precizat că faţă de situaţia economică a României aceasta este ,,o sarcină mult prea grea”, I.M. Maiski şi V.M. Molotov replicând să suma era prea mică şi nu repreznta decât o cincime din pagubele pricinuite de români pe teritoriul U.R.S.S. şi faţă de ,,bogăţiile naturale ale României”.
Nu s-a luat în calcul nici cererea privind despăgubiile care se cuveneau a fi primite din parte Germaniei şi Ungariei.
Reprezentanţii României au mai cerut ca pe teritoriul naţional administraţia românească să funcţioneze până la maximum 50 km de linia frontului (şi nu până la 100 m), durata de funcţionare a Comisiei Aliate de Control să fie până la semnarea Tratatului de pace etc.
La insistenţa anglo-americanilor a fost introdus art. 13 care prevedea obligaţia României de a restabili toate drepturile legale şi ,,interesele Naţiunilor Unite şi ale naţionalilor lor pe teritoriul român aşa cum erau înainte de război şi să le restituie în perfectă stare”.
Majoritatea cererilor/obiecţiilor ridicate de delegaţia română au rămas fără răspuns, ceea ce l-a determinat pe Constantin Vişoianu să precizeze că ,,România are toate dezavantajele unei ţări ocupate şi toate obligaţiile unei ţări eliberate”, că ,,era de aşteptat, faţă de sinceritatea României, la mai multă încredere”.
La 12 septembrie, noaptea târziu, a avut loc ultima întâlnire pentru definitivarea Convenţiei de armistiţiu, textul fiind semnat în dimineaţa zilei de 13 septembrie, jurul orelor 5.00. Convenţia ,,reglementa” probleme ce depăşeau caracterul unui asemenea document, abordând şi aspecte politice, teritoriale, economice, administrative etc., România fiind considerată un stat învins, fost inamic.
Sintetizând contextul/atmosfera în care a fost definitivat textul Convenţiei de armistiţiu cu România, Averrel Harriman transmitea lui Cordel Hull:
,,1. A fost evident că ruşii veniseră la aceste negocieri hotărâţi ca ei să se simtă cât mai în largul lor, iar ca noi să le dăm cât mai mult mână liberă în stabilirea condiţiilor de armistiţiu şi în tratamentul ulterior al românilor. Această atitudine este indiscutabil bazată pe faptul că România este vecină şi ei o justifică prin aceea că au avut cel mai mult de suferit de pe urma ostilităţilor româneşti şi că au avut contribuţia cea mai mare în scoaterea României din războiul dus de partea Germaniei.
2. Prin atitudinea de-a lungul negocierilor, Statele Unite au încercat să se opună acestei stări de spirit descrise mai sus, ceea ce a fost apreciat de ei în consecinţă.
3. Stăruinţa britanicilor de a formula, în timpul negocierilor preliminare, o mare varietate de propuneri, întrebări şi idei pare să fi provocat tulburare şi o oarecare iritare negociatorilor sovietici. Ruşii au acceptat bucuroşi propunerile britanice care întăreau controlul aliat (sovietic) asupra României, precum şi modificările de proiect, dar în general au refuzat să facă orice concesie de fond…
4. Deşi delegaţiile mixte sovieto-anglo-americană s-au întâlnit, în total, timp de peste şapte ore cu românii, discuţii serioase asupra vreunui punct al condiţiilor de armistiţiu au fost puţine. Molotov, care avea funcţia de preşedinte al delegaţiilor Aliate, nu a analizat în detaliu niciun argument, nicio propunere avansată de români. Deşi le-a îngăduit să vorbească timp îndelungat el nu a ţinut seama de niciun considerent şi nici nu a discutat problemele ridicate de aceştia, trecând peste ele cu bruscheţe… El le-a amintit în nenumărate rânduri că ei au mers până la Stalingrad alături de germani şi că acţiunea lor de a fi părăsit tabăra germană s-a produs în momentul în care ea a fost dictată de considerente militare zdrobitoare şi incontestabile. Acest fel de a proceda, oricât de justificat ar fi fost în acele împrejurări, a lăsat un oarecare sentiment de amărăciune românilor, întrucât ei nu au rămas cu impresia că că putuseră stabili o bază reală pentru un schimb de idei cu ruşii…. În timpul negocierilor, obiecţiile lor (ale românilor – n.n.) au fost în principal îndreptate asupra prevederilor economice şi asupra dimensiunii în care Comandamentului aliat (sovietic) i-a fost dat controlul asupra vieţii economice şi aparatului guvernamental al României… Condiţiile de armistiţiu oferă Comandamentului sovietic un control nelimitat asupra vieţii economice a României şi este de aşteptat să se înregistreze o reducere treptată a nivelului de viaţă din România mai mult decât acela din Uniunea Sovietică… Este încă greu de prevăzut rolul pe care reprezentanţii noştri îl vor juca în România în timpul perioadei de armistiţiu”.
La rându-i, Winston Churchill avea să recunoască şi el, la 28 septembrie 1944, că ,,termenii armistiţiului acceptat de Finlanda şi România poartă, natural, amprenta voinţei sovietice”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu