Constatăm, deseori, privind retrospectiv la propria-ne existență sau meditând la a altora, că omul este o ființă predispusă căderii și greșelii cam tot așa cum e mărul destinat să devină umplutură de plăcintă. Din tinerețea celor mai înălțătoare elanuri și speranțe, până spre senectutea care nu mai oferă decât așteptarea îmbarcării în călătoria din care nu mai există întoarcere, omul se sârguiește să comită, neostoit, erori susceptibile tuturor gradelor de comparație. Catastiful erorilor umane este cvasiinepuizabil, greșelile având, să recunoaștem, meritul de a fi universale și practicabile la toate vârstele și condițiile sociale.
De-ar fi să întocmim un inventar al literaturii care le-a tratat mai mult sau mai puțin critic, rezultatele ar confirma existența unei cazuistici extrem de bogate, devansate doar de viața însăși, în splendida și inepuizabila ei varietate.
În ciuda faptului că din fragedă pruncie e depins cu o serie nesfârșită de „nu-uri” de care-ar trebui să țină seamă, omul, ființă îndărătnică și contradictorie, este demonstrat că se încăpățânează să nu învețe nimic, decât pe calea bătătorită și atât de blamată a erorilor prin excelență subiective.
Aruncând la gunoi sfaturile părinților sau amicilor binevoitori, ne îmbrăcăm, mai ales în tinerețe, cu armura ridicolă de iluzii și speranțe, precum încă spune povestea – cui mai vrea s-o citească, desigur! – c-ar fi făcut-o un oarecare Don Quijote și, chemați de cine știe ce himere, luăm pieptiș drumul lung al erorilor, îmbătându-ne cu apă rece.
La fel ca și eroul lui Cervantes, ieșim adesea tare ferfenițiți din lupta cu uriașii, deghizați nu în mori de vânt, ci în tot soiul de angrenaje și făptuiri, de la alegeri proaste în momente cruciale, până la regretabile însoțiri circumstanțiale, consecințele fiind rareori simple cucuie, umflături și vânătăi, precum ale cavalerului tristei figuri, ci uneori răni greu detectabile cu ochiul fizic și aproape întotdeauna imposibil de oblojit cu vreo alifie cu proprietăți curative.
Vindecarea e, de prea multe ori, un fel de vis îndepărtat pentru mulți, un vis inutil, dar indispensabil, și iată-ne toți în condiția unui Robinson pe insula sa de deziluzie și amărăciuni, tot năzuind să vină să-l salveze cineva.
Neputându-ne sustrage capcanei inerente a comparațiilor livrești, continuăm îndrăznind să spunem că inimile bolnave de altceva decât de vreo afecțiune catalogată în tratatele de medicină nu pot fi chiar așa de ușor vindecate, amărăciunea generată de efectele unor greșeli colosale crescând, la fel ca un cancer, exponențial cu proporția greșelii și invadând ființa, cotropind-o invariabil.
Așteptăm, uneori, răpuși pe marginea drumului, doar-doar s-o găsi vreun bun samarinean să ne arate un pic de compasiune, să ne oblojească rănile viețuirii, să le gireze cu ceva vindecarea, refacerea, întremarea, resperarea – căci e ca un exercițiu și speranța, odată ce-ți pierzi deprinderea, nu prea mai poți s-o mai simți…
Și dacă se nimerește câte unul, învățăm resperarea, ca și cum am reînvăța respirarea, pentru restul zilelor ce vor urma marilor naufragii de inimă, de speranță, de visuri… și de alte greșeli. Enormitatea lui dacă e ca vaporul așteptat îndărătnic de Robinson, care tot întârzie să vină….
Întărind rândurile de nesăbuiți care au luat decizii greșite, care rănesc de prea mult ce-au fost răniți, îi iubim, cu bietele noastre inimi pline de cicatrici, mult prea puțin pe părinții care ne-au pus în bagaje sumedenia de nu-uri pe care le-am ignorat sau pe care chiar le-am aruncat la gunoi și ne dăruim mult prea mult, cu-aceleași inimi bolnave, celor care nu ne iubesc, nu ne prețuiesc îndeajuns și ne aruncă resturi de afecțiune când n-au altceva mai bun cu care să-și satisfacă vremelnic, la rându-le, bietele lor inimi bolnave sau goale…
Cerem prea mult unor oameni care nu au, pentru noi, nimic de dat, uneori arătându-ne-o în mod evident și repetitiv, și-n loc să ne căutăm prin desagă vreo rămășiță din nu-urile din dotare, tot cerem, supunându-ne umilinței de-a fi mereu refuzați și lăsați cu inima întinsă spre cerul din inimile găurite ale celorlalți, într-o necontenită și necurmată agonie…
”Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”, zicea cândva la televizor o doamnă psiholog, frumoasă și, foarte probabil, echilibrată și autosuficientă, ca mai toți oamenii cu inimi sănătoase și cu erori în formă incipientă la purtător. Numai că pesimiștii o contrazic pe doamna psiholog, constatând că, în viață, certe sunt doar erorile și moartea.
Ca și Don Quijotte, plecați deja să înfruntăm umbrele uriașe ale erorii precedente, ne avântăm cu nebun curaj în mrejele următoarelor, deghizate, firesc, în evenimente „foarte importante pe care soarta ni le dă” , le chemăm la duel, convinși că le vom înfrânge.
Magia vrăjitorului rău, care ne răpește tuturor victoria, în fața unui singur lucru se vede neputincioasă: în a ne împiedica să ne purtăm eșecurile cu demnitatea cu care și le-a purtat ingeniosul hidalgo spaniol, asumându-și tragica și inexorabila condiție a umanității: supusă greșelii și, poate tocmai de aceea, sublimă in perpetua ei vulnerabilitate.

Prof. Camelia Lepădat