Doamne ce frumos era în facultate…Pe lângă frumusețea faptului ca studiam exact ceea ce îmi plăcea mie, pe lângă multitudinea de apariții pe scena și bucuria de a fi înconjurat de colegi deosebiți, erau turneele, deplasările din fiecare vara cu corul de aceasta data.
V-am spus ca sunt un norocos care a călătorit destul de mult raportat la anii vieții mele. Cu o ocazie am trecut și oceanul, dar aia este cu totul alta poveste.

Povestea de astăzi ne poarta înapoi în vara lui 2011, când prin bunăvoința autorităților locale și prin strădaniile profesorului nostru de ansamblu coral și dirijat ne-am pricopsit cu o deplasare în tara lui Chopin, pentru a participa la un concurs coral internațional ce se ținea la Cracovia. Despre rezultatele obținute de noi atunci a scris presa vremii, nu le mai aducem acum în discuție, despre asta e mai bine sa lăsăm pe alții sa vorbească. Noi suntem aici pentru ca ne place can can-ul, ne plac chestiile alea picante, din spatele scenei, lucruri care de obicei nu ajung la ziar pana apare un nebun ca mine sa dea din casă. Povestea de astăzi este picanta, la propriu, după cum veți vedea.
Terminasem prestațiile din cadrul concursului (eram înscriși la mai multe categorii de competiție, gospel, folclor și nu mai știu care…) și ne pregăteam, alături de alte coruri, sa susținem un recital într-o sinagoga evreiasca. Fiecare ansamblu coral urma sa cânte undeva la vreo 30-40 de minute de repertoriu liber. De teama sa nu întârziem, am căzut în extrema cealaltă și ne-am pregătit prea devreme. Pe de o parte era firesc, deoarece nu știam cât de departe este locația recitalului de hotelul unde eram cazați și nici al catelea cor suntem în program. Cert este ca asa devreme am plecat în acea zi de la cazare încât mulți dintre noi nici nu apucasem sa mâncăm, era o frenezie d-asta „hai sa ne schimbam în costumele de scena, hai repede cu încălzirea, hai cu un amplasament etc”.
Asa se face ca eram în dispozitiv complet, îmbrăcați ca la carnaval, fetele cu rochii lungi, elegante, băieții în costum complet, cu papion cu tot… cam cu jumătate de ora înainte sa înceapă recitalul. Ne-am uitat pe desfășurătorul evenimentului și nerăbdarea noastră a suferit o noua lovitura, eram abia al 5lea cor pe lista! Asta înseamnă un minim 2 ore de așteptat in picioare, în afara sinagogii, îmbrăcat ca de nuntă. Și era și cald, fiind iulie. Degeaba am cautat noi putina umbra, într-un sfert de ora curgeau apele pe noi de cald. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singura, ne-a mai luat și foamea. O foame d-aia crunta, de parca stomacul nostru și-a adus aminte fix atunci pe moment ca nu a mai primit mâncare tocmai din cretacic, asa rău ne rodea. Fetele noastre dragi mai aveau ceva de ronțăit pe la ele, ceea ce ni le-a făcut cu atât mai dragi, dar nu poți potoli asa foame doar cu covrigei sau pufuleți. Am ridicat problema în fata profului, sa ne lase sa intrăm la un magazin sa ne luam ceva de mâncare, însă fără succes, profu intrase în zona cum se zice, adică fiind maxim concentrat pe recital nu mai avea un minte decât Pascanu, Monteverdi și Moses Hogan. Noi, prin contrast, aveam Shaorma, Pizza și Hamburger. Fiecare cu repertoriul lui… Gusturile nu se discuta.
Cum drama noastră se acutiza pe minut ce trecea, Necuratul, fiind pus rău pe ispitirea noastră în acea zi, își așezase fix lângă sinagoga un fast food de tip mexican, doar doar o mai deturna de pe calea cea dreapta vreun mușteriu și l-o face sa coteascaa stânga. Mirosurile de carne condimentata, de sosuri și cartofi prăjiți ne luau de nas mai ceva ca în desene animate. Priveam cu jind la clienții care intrau, comandau și ieșeau de acolo cu felurile delicatese. Aproape ca puteam sa simțim gustul în gura de la distanta. În viata mea nu am înghițit în sec atat de mult. Ne era o pofta teribila, chiar și cele mai fanatice colege, adepte stricte a unor diete ce promiteau sa le facă veritabile gazele ( cel puțin asa scria pe pliant), s-ar fi lepadat pe loc de vegetarianism. Însă porunca de sus era clara: nimic de mâncare pana după recital….motivatia era ca nu putem sa cantam cu stomacul plin, ne afecta emisia sonora.
Noi însă eram sceptici și aveam o teorie a noastră proprie care ne spunea ca nici cu el gol nu poți sa cânți, ca nu mai avem forță sa susținem cantatul în sine. „Nu poți sa urci căruța la deal cu niște gloabe leșinate” era un motto care ne făcea teribil cu ochiul în acele momente. Tare am fi întrat noi în paradisul ala culinar, însă ochiul critic al profesorului ne pândea fiecare mișcare. Fiind prinși în farmecul filmelor Lord of the rings, care la acea vreme nu erau prea demult apărute, ni se părea ca Sauron însuși ne veghează. Însă cum dracul nu doar ca îți așează ispita în drum, dar îți face rost și de oportunitatea de a cădea în ispita, la un moment dat proful nostru, manat de curiozitate, s-a dus în „Mordor” sa asculte pe viu cum canta elfii ceilalți, lăsând legiunea de orci nesupravegheata. Atât ne-a trebuit.
Câțiva mai curajoși, cap de coloana cu subsemnatul, au întrat în minunea aia de fast food sa vadă oferta. Ceilalți, mai înțelepți și temători în ceea ce privește viitorul lor pe termen lung în acel cor, au stat afara… Însă fiind în același chin cu cei care au întrat, au avut grija sa le paseze câte 5-10 euro cu rugămintea „Ia-mi și mie ce îți iei tu”. Uniți împotriva dușmanului din stomac, nu am lăsat pe nimeni în urma, am comandat pentru toată lumea. Ușor de zis, mai greu de făcut. Vânzătorul vorbea engleza cam cât vorbesc eu rusa ( iar eu nu știu decât sa număr pana la 10, sa întreb o gagica cum o cheamă și sa ii zic ca o iubesc, restul expresiilor nefăcându-mi cinste și deci fiind nepublicabile)….iar noi nu vorbeam poloneza, evident. Pana s-a prins tipul ce vrem de la magazinul lui, s-a gesticulat mai mult ca la o întâlnire de surdo-muti. Doua cuvinte am înțeles totuși, când ne-a întrebat „spicy or medium”?. Aici am stat un pic sa o gândim. Era fast food mexican totuși, și mi-am amintit ca văzusem eu într-un documentar pe Cartoon Network ca ăștia nu prea se joaca cu mirodeniile. Am zis sa nu riscam totuși, și am optat pentru „medium”, urmând ca dacă nu e prea picant, data viitoare sa încercăm și varianta dura.
Cred totuși ca decât noi l-am înțeles pe el, ca după primele mușcături a devenit clar ca el pe noi nu. Era ceva incredibil de picant, ți se ridica parul în cap instantaneu… Bine, lor..mie doar mi-a transpirat creștetul capului. Desi absolut delicioasa, era o nenorocire de mâncare picanta, atât de picanta încât mâncai din ea și ii ustura și pe strămoșii tai… Hrana nazgulilor, nu altceva. Gura zicea „termina ca mori”… Stomacul „mai baga, nu vezi ca murim de foame?”…. Iar ficatul nu mai zicea nimic, el fiind obișnuit de mult cu tot felul de abuzuri și nenorociri. Unii mai curajoși au trecut de jumătatea porției, majoritatea însă cam acolo s-au oprit și au aruncat-o la coș. Disperați de usturimea groaznica ce pusese stăpânire și înțelegând perfect ce simțea calul lui Harap Alb când manca jăratec, cotrobaiam în bagaje după apa, suc, orice ne-ar fi alinat chinul. Nu știam noi pe atunci, dar am aflat după, ca substanța responsabila pt usturime, capsaicina pe numele sau, nu este solvabila în apa, ci este descompusa de grăsime… Asadar dacă pățiți asa ceva, uitați de apa și de suc… Iaurt și smântână, recomandarea noastră. Noi nu aveam asa ceva la îndemână atunci, asa ca întoarcerea profului ne-a găsit agonizand. Nu mai pun la socoteala ca unii ca să își șteargă lacrimile s-au frecat la ochi cu mâinile direct de la sandviș, ceea ce a dus la escaladarea catastrofei.
Văzându-ne bocind acolo în plina strada, ca la un veritabil priveghi, profu a fost atât de șocat de o combinație de dezamagire/nervi/ îngrijorare, încât nici nu a mai avut puterea sa ne mai certe. Nici nu mai avea pe cine sa certe oricum, la noi situația era atat de grava încât mai rău de atât nu ne putea face nimeni. Cu ochii roșii de zici ca ne-am uitat la flama de sudura toată dimineata și cu usturimea aia încă pe noi, am urcat pe scena rugându-ne în gând sa nu cumva sa fie ceva lumânări sau foc deschis în sinagoga. Am fi luat foc la propriu de la respirațiile noastre, va jur…. Smaug ar fi fost o biata bricheta pe lângă ce zăcea în noi.
Cat despre cântarea în sine, a fost unul din acele rare momente în viata de artist când simți ca publicul și artiștii se unesc într-o singura trăire, un singur spirit și un gând. Sunt convins ca ati auzit multe interpretări magistrale, coruri de biserica, coruri de opera, mari soliști… Însă versiunea noastră de la Ave Maria, în care tot corul canta și plângea deopotriva, merita pusa direct acolo sus în galeria celor mai emoționante momente pe care un artist le poate trăi. Sala era profund pătrunsa de evlavia momentului, doamnele din primele rânduri plângeau și ele (nu știu sigur dacă de emoție, de empatie sau pur și simplu ca usturimea ajungea și pe la dânsele)…. Și chiar și unii bărbați își scoseseră batistele.
În minunatele acorduri imaginate de Ludovico da Vittoria, ne înaltam sufletele și ne ispaseam păcatele într-o penitenta acompaniata de un șir interminabil de lacrimi. Chiar și profu care știa toată istoria părea impresionat. Am terminat apoteotic, în aplauzele furtunoase ale întregii săli. Au urmat reverențe peste reverențe, chemări la bis, flori pentru dirijor și tot tacâmul. Ne simțeam cu adevărat mândri. În spatele sinagogii însă, într-un cos de gunoi, 20 de jumătăți de burrito stăteau ca martori ai faptului ca arta, oricât de frumoasa ar fi ea, tot prin stomac trece.

Prof. Ciprian Râvnic