Poezia exprimată de Ștefan I. Sorescu, este expresia unei trăiri sincere, scrisă cu arma în mână, aparținând clasicismului nostru popular cu un pronunțat stil ce conține elemente de baladă eroică. Ștefan I. Sorescu nu avea studii superioare, având doar 7 clase, dar iubea mult literatura, în special poezia, și totodată, era un preromantic cu un pronunțat spirit meditativ, îndrăgostit de câmp și pădure. Însă, cel care îl caracterizează cel mai bine, este George Șt. Sorescu, fiul poetului: „…înalt, cu trăsături fine, cu fața puțin prelungă, cu ochii mici și pătrunzători, lat în umeri, cu pasul rar, cu securea la cot când mergea la pădure. Râdea spontan și sonor când era dispus. În rest, zâmbet discret. Îi reconstitui imaginea din câteva amintiri”. Ștefan I. Sorescu se pare că a scris un masiv volum de poezii, dintre care un volum, l-a predat personal prin Nicolae, un frate mai mare, lui Petre Răducanu, un consătean stabilit la București, volum care din păcate a fost pierdut. Alte două manuscrise i-au fost pierdute, dintre care unul a fost ridicat de către un ofițer, pe front (comunicat de Petre Popescu din Bulzești), iar celălalt manuscris, ar fi rămas la Dumitru Deliu, aspect comunicat de către Dumitru Mitrache, tot din Bulzești, județul Dolj.
Ideea transcrierii poeziilor lui Ștefan I. Sorescu, atâtea cât au mai putut fi salvate, îi aparține unui alt fiu al poetului, Marin. Șt. Sorescu, care și-a dorit să scoată la lumină Rădăcina poetică a Soreștilor, reușind astfel să readucă în actualitate versuri autentice scrise direct de pe front de către părintele său, glorificând marile lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Foaie verde-a bobului,
Începusem să vă spui
Traiul meu care-l trăiesc
Zi și noapte pătimesc.
Când aud focuri trăgând
Eu plec capu’ la pământ,
Mă bag cu totu-n tranșeu
Să scap suflețelul meu.
Noaptea vine și-nserează,
Neamțul afară că iasă.
Rețelele se așează,
Pe la tranșeu se lucrează.
Eu pe zgomotul ce-l fac
Așez arma cum îmi place
Și focuri, urmezi mereu,
Până ce sar în tranșeu.
Ei ce fac atuncea – mor
De necazul dătător…
Cu grenade-n cap zvârlesc
Pe tranșeul românesc.
Rachetele luminează,
Parc-ar fi într-o zi de-amiază.
Mitralieri așezate
Bat în vânt gloanțe stricate.
Și-n obuze gaze pun,
Umplând aerul de fum.
Frunzuliță fir lalea
Altădată când ploua
Toți soldații se uda,
Armele se ruginea
Și nu mai funcționa.
Când eram pentru mâncare
Ieșea noaptea pe răcoare,
Ziua nu făceam mișcare,
Căci era pericol mare.
Ne descoperea umblând
Și bătea o zi la rând,
Acel loc, care zărea,
Vreun soldat că se plimba.
Iar când seara însera,
Toată noaptea ciocănea,
Tranșeele le blinda,
Și noi-tot asemenea.
De multe ori, când lucram,
Am fost cu toți atacați,
În tranșee-ai noștri frați!
Ș-altă verde viorea,
Frunza-n codru se rărea
Și-ngălbenită cădea.
Iarna grea s-apropia,
De pace nu se vorbea.
Ni se urâse stătând
Ca sălbaticii-n pământ.
Prin gropi de pietre-săpate
Putrezeau hainele toate.
Priveam cerul cel senin
Și ghiulele cum vin,
Se spărgeau lângă tranșeu,
Ah, ce viață duceam-zău!
Foaie verde de trei pești,
Priveam valea la Grozăști,
Priveam casele pustii,
Lovite prin temelii.
De ghiuleaua neamțului,
Neamțului, ungurului,
N-auzeai păsări cântând,
Glasuri de copii plângând
Nici păsări zburând în zare,
Nici cântec de fată mare.
Câte-un câine s-auzea
Câteodată când lătra,
Lătra a pustietate,
Văzând ghiuleaua când cade.
Foaie verde lemn de prun
Cu drept cuvânt să vă spun:
Pâinea nu ni s-ajungea,
Noaptea din tranșeu pornea,
Căutând porumbi și fructe
Prin locuri necunoscute.
Făceam focu-n câte-o casă,
Ne feream să nu ne vază.
Și la păpușoi coceam,
Foamea ne-o astâmpăram.
Foaie verde matostat,
Vai de viața de soldat.
Să n-ajungă-ai mei dușmani
Viața mea de-acum doi ani!
Aranjată de mine, soldat Ștefan Sorescu, în timpul orelor de repaos, 1919.
Sursa:
-Ștefan I. Sorescu-rădăcina poetică a Soreștilor, Versuri de pe front, Ediție îngrijită, postfață și note de George Sorescu, Editura Eikon, București, 2014.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
