Mărturisesc cu mana pe inima ca înțelepciunea este o calitate ce m-a ocolit întotdeauna. Probabil ca atunci când s-au împărțit talentele eu am fentat coada la care se oferea ea, trisand de 2 ori la cea unde se dădea curiozitatea. Căci multe din belelele în care am întrat s-au datorat acestei imense curiozități, acestei porniri de a testa totul pe pielea mea și de a vedea dacă lucrurile stau fix asa cum mi se prezintă. Atâtea s-au strâns în anii ce au trecut încât îmi este greu sa aleg despre ce sa mai scriu. Ce sa va zic, despre scosul colegilor care dormeau cu salteaua prin hotel pana ii lăsăm cu tot cu saltea pe pragul acestuia? Despre seara când la olimpiada națională de muzica am ieșit cu tambalul pe casa scării în căminul unde eram toți concurenții cazați și împreună cu câțiva colegi la fel de talentați în ale distracției am încins un program demn de taraf TV (postul ala peste care treceți repede în drum spre cele cu muzica clasica) pana ne-au amenințat cu excluderea de la olimpiada? Despre partida de poker dintre mine și un coleg al cărui nume nu îl divulg ca să nu îl bata taică-su, care s-a întins pana la 6 dimineața, cu câteva ore înainte sa intrăm pe scena în proba finala a ansamblurilor corale? N-ar avea spațiu destul nici chiar ziarul online. Însă nu e timpul trecut, zile de luni or sa tot fie.
Cum însă trebuie să aleg ceva, pentru ca mai sunt câteva ore pana trebuie sa predau materialul spre publicare și pentru ca am pomenit de taraf și de țambal, astăzi vom povesti despre olimpiada națională a ansamblurilor populare, desfășurată în frumosul Sibiu, ediția 2005 (parca).
V-am spus ca nu sunt înțelept. Un înțelept și-ar fi văzut de studiul lui, și-ar fi adus contribuția când i se cerea lucrul acesta, ar fi avut grija sa nu deranjeze pe nimeni și s-ar fi întors acasă cuminte cu ce rezultat o fi dat Doamne- Doamne de sus.
Insa chiar și fără sa posed aceasta calitate, mi-am dat seama pana prin clasa a 11a când se întâmplau cele ce vom vedea în continuare, de 2 chestii. Prima, ca arta și performanta se face mai lesne cu nebunii…. Și a doua, ca talentul acoperă o grămadă de greșeli. Câte gogomanii nu ni s-au iertat mie și colegilor mei sub umbrela acelui ” eh, a greșit și el, e mai zăpăcit dar totuși… Băiat bun”. Generatia mea mustea de „băieți buni”, care mai de care mai dornic sa își spele păcatele prin intermediul rezultatelor pozitive la muzica. Dacă de acestea din urma ne indoiam câteodată, deoarece nu era tot timpul garantat ca le vom și obține, despre greșeli nu încăpea îndoială, alea existau cu siguranță. Asa se face ca în primavara lui 2005, 2 microbuze de o calitate similara cu cel cu care am fost în Franța la celebrul festival din episoadele anterioare, au pornit pe ruta Târgoviște – Sibiu, ducând cu ele speranțele unei întregi scoli la niște rezultate frumoase, bune de pus în palmares la loc de cinste. În ceea ce ma privește, la cele deja menționate mai puteam adauga și niște nazuinte personale, mai concret rezolvarea unor situații de corigenta iminenta la franceza și chimie dacă nu ma înșeala memoria. Un premiu important ar fi cântărit greu prin consiliile profesorale unde dascălii care ma aveau la suflet pledau pentru păsuirea vinovatului și semestrul acesta. Așadar motivația, atât pentru mine cât și pentru colegii mei care nu aveau o situație cu mult mai buna decât a mea la cultura generala, nu lipsea.
Înghesuiți în cele 2 microbuze eram membrii ansamblului folcloric al liceului, câțiva elevi de la instrumentele de suflat, care aveau program solo și câțiva profesori printre care cel care răspundea de noi ca ansamblu și care ne era și dirijor, un om de o calitate extraordinara căruia ii purtam un respect deosebit. Era ca un fel de părinte pentru noi, nici nu era nevoie sa ne certe, era de ajuns sa vedem ca l-am supărat și gata, deja știam ca sărisem calul și cautam sa îl împacăm. La repetiții veneam de drag, de drag și studiam pt dansul. Avea ceva aparte care reușea sa ne unească și sa ne dea încredere ca putem fi mai buni decât eram în momentul acela.
Mintea noastră de adolescenți aluneca de multe ori de la cărarea cea dreapta și călcam pe bec destul de des, având totuși grija sa nu ne prindă, nu neapărat de teama cât mai ales din dorința de a nu-l vedea dezamăgit de derapajele noastre tinerești. Asa se face ca în vederea alcătuirii bagajului, consultându-ma cu un coleg de-al meu, s-a produs o minune nemaipomenita , una din sticlele de 2 litri de apa plata din rucsac metamorfozandu-se într-un autentic Pinot Noir, ce promitea sa aducă un farmec aparte distracției de peste weekend, de la Sibiu. Ca mai aveam și de cantat pe lângă distracție, asta era partea a 2a. La cei 18 ani recent împliniți, ne simțeam bărbați dacă stăteam la un șpriț. De aceasta transformare miraculoasa nu știam decât noi doi și încă vreo 3 colegi cu care discutasem sa stam împreună în aceeași camera la cazare.
Un schimb de priviri la îmbarcare a fost de ajuns sa ne confirmam planul : „ai luat?”….. „am luat”. Cei 5 magnifici am luat loc în spatele microbuzului, cât mai departe de ochii celor responsabili și am dat cep proviziei, în toiul unor campionate puternice de macao, septica și tabinet. Cele 4 ore de la Târgoviște la Sibiu au trecut pe nesimțite și în ciuda faptului ca era cu 2 litri mai ușor bagajul nostru parca luase în greutate. Sau poate ne molesisem noi, nu se stie exact.
Ajunși la cazare, ne-am repartizat după cum plănuisem și fără a mai desface bagajele ne-am hotărât sa ieșim în oraș, sa vizitam, deoarece nu stăteam acolo decât 2 zile. Fiind un pic mai mare de vârstă decât colegii mei și având un pic mai multa îndrăzneală, m-am dus la profu sa cerem bilet de voie. „Ia zi Ciprian, care e baiul?” ma întreba dansul văzându-mă în prag. „Domn profesor, știți… Cum sa va spun… Băieții vor sa iasă și ei în oraș și întreabă dacă se poate. ( de parca eu nu voiam)
Am mai aruncat eu niște argumente acolo legate de frumusețea locului, de faptul ca prea curand nu mai ajungem pe acolo și a cedat. „Bine, dar ai tu grija nițel, sa nu exagerați cu prostiile, știi tu… (știa ce poame suntem și ce ne poate pielea)”. Am confirmat în graba, evident și cu lupul pus paznic la oi am plecat sa „vizitam”. Am vizitat cam vreo 500 de metri pana la prima terasa, unde, brusc loviți de grija sănătății noastre am încercat sa evitam „excesul de sare, zahar și grăsimi”, urmand sfatul care zice ca pentru o viata sănătoasă sa consumam zilnic minim 2 litri de lichide.
Din vorba în vorba, mai o gluma, mai un mic, au trecut vreo 2 ore „sănătoase”. Considerand ca am stat destul, am achitat nota de plata și am plecat înapoi în „lungul” drum spre căminul studențesc unde eram cazați. Cum însă se lăsa seara de pe acum, am auzit într-o clădire pe care la venire nu o bagasem în seama, răsunand o muzica ritmata și strălucind niște lumini prin ferestre. Printr-o stranie conjunctura eram așadar vecini cu o discotecă. Dracusorul din noi dădea din copite. Ce ar fi dacă am merge și noi? La urma urmei eram destul de mari. Nu sunt genul care sa meargă în astfel de localuri deoarece dansez cu gratia și îndemânarea unui hipopotam, lucru ce poate fi confirmat de oricine a avut vreodată rara ocazie sa ma vadă bâțâindu-ma pe vreo melodie. De dansat cu vreo partenera nici pomeneala, Doamne ferește… Am nevoie de cel puțin 5 metri pătrați ca să ma desfășor și nu e recomandat sa fi în raza aceea. Așadar discoteca nu era genul meu, mai ales ca muzica este oricum prea tare pentru gustul meu, transformând orice conversație într-o partida de urlete reciproce ca să te înțelegi cu cineva. Înmuiat însă de atâta sănătate turnata în ziua aceea, mi se părea ceva atractiv. Am dezbătut ideea în cadrul grupului și ca la orice idee proasta imediat s-au găsit mușterii doritori.
M-am înființat din nou la profu, cu textul pregatit: „Domn profesor, băieții vor…” Când si-a dat seama cam unde vrem noi sa mergem, ne-a refuzat categoric. „Cipriane, asta nu. Deja vad ca sunteți cam… Obosiți… Maine avem de cantat în competiție, gata, trebuie sa va odihniti. Plus ca na, suntem în oraș străin, cine știe ce vi se poate întâmpla…” În mod normal i-am fi dat dreptate. Și asa fusese prea bun cu noi și ne lăsase de capul nostru prin oraș. Însă noi eram chititi sa ne ducem, zici ca dracul ne mana de la spate. Unii deja amenințau cu anarhia. Ca sa nu ne punem totuși rău cu nimeni, am decis sa zicem ca el și sa facem ca noi. „Băieți, e ora 8 jumate. La 12 noaptea plecam. Băgați-vă la somn ca va trezesc eu când se face 12”. Ora aceea încă mai avea ceva magic în ea pt noi, deși trecuți bine de anii copilăriei. Ne gândeam ca la ora aia toți dorm și ne va fi ușor sa ne strecuram afara din cămin.
Băieții s-au pus la somn și eu în cele 2 ore ramase pana la miezul nopții am devenit campion la snake. Alt joc pe telefon nu aveam…. Ce vremuri! Când s-a făcut ora stabilita, am inceput sa trag de ei. „Mircea, gata, hai ca e 12….Vasile, îmbrăcarea ca plecam….” Nici o reacție. Dormeau tun. Unii au mai bombanit câte un „mi-e somn”, altul „nu ma simt prea bine”, în altii a dat conștiinciozitatea (dorm ca mâine avem de cantat)…. Etc. Deja începusem sa ma enervez, am stat 2 ore de planton degeaba și acu nu mai voia nici unul sa meargă. „Bai băieți, chiar asa, nu vrea nimeni sa vina? Eu ma duc și singur”… am bravat eu. Nu m-aș fi dus singur, sincer sa fiu, îmi era urât. „Hai ma ca vin eu”. O voce din partea cealaltă a camerei mi-a înveselit atmosfera. Era Cristi, un prieten foarte bun, coleg atât la orchestra cât și la tâmpenii. „Hai sa îmi trăiești” am zis eu, bucuros ca am cu cine sa merg. Ne-am îmbrăcat tiptil, am deschis ușor ușa la camera și am parcurs holul în vârfurile degetelor ca să nu facem vreun zgomot. Am tras cu urechea la ușa unde știam ca sta profu. Nici un sunet, semn ca dormeau toți cei dinăuntru. Am coborât cele 3 etaje pana jos doar ca să găsim ușa încuiată. Am deschis un geam și l-am sărit. Poarta din curte încuiată… Am sărit gardul. Un gard înalt de vreo 3 metri, e de mirare ca nu ne-am rupt gatul.
În sfârșit, am ajuns la ușa discotecii. Muzica și lumina din interior ne imbiau sa intrăm. Ni se părea ca suntem grozavi tare ca făceam ceea ce făceam. Am plătit întrarea și ne-am dus înăuntru. Era un fum de îl taiai cu cuțitul. Pe vremea aia încă se fuma în interior. Toată lumea dansa, nimeni nu ne-a băgat în seama. Noua ne convenea anonimatul. Ne-am dus la bar și pentru ca nu aveam încă destul curaj sa încep sa „dansez” am mai luat o bere. Ne felicitam reciproc pt curajul și ingeniozitatea noastră, discutând și despre colegii ceilalți și despre ce distracție ratează ei. Pe la a doua bere deja simțeam ca pot sa dau drumul la talent, asa ca împreună cu Cristi am plecat pe ringul de dans sa uimim audienta. Când ne era lumea mai draga, într-o scurta pauza dintre melodii, am tresărit simțind o mana pe umar. Am inghetat de frica, amintindu-ne brusc de prostia pe care o făcusem sa ajungem acolo. Odată cu mana pe umăr am auzit și o voce: „Ce faceți aici, mai băieți?”
VA URMA
Prof. Ciprian Râvnic