Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Cântarea războiului

de Ionică Acu

IV. Sosirea la Bistrița, în cazarmă

Târziu sara am sosit

Și iarăși ne-am coborât

Și ne-am pus la hodinit

Care unde-am nimerit,

Unde-am putut ne-am culcat,

Afară în aer curat.

Dimineața ne-am sculat,

Către cazarmă am plecat,

Pasurile (cărțile militare) le-am băgat;

Nime nu ne-a vizitat,

Prin case ne-am și băgat.

Haine nouă-am îmbrăcat,

Cele vinete-n coloare,

Când le vezi, inima te doare.

Erau acum zece zile

Trecute de la pornire,

Astăzi a zecea zi este

Și de-acasă nicio veste.

Și iată atunci o muiere

Aduce pe buze miere:

Ea mândru mi-a povestit

Cum nevasta-a poruncit,

Frunză verde de bujor,

Că eu mai am un ficior!

Foaie verde, iarbă mică,

Numele lui e Ionică,

Eu tare m-am bucurat

Că de povară-a scăpat.

Când opt zile au trecut

De când dânsa a născut

Lucru de mare mirare

E cu greu să-i dau crezare

Văd că soția îmi vine,

Să mă mai vază pe mine,

Cu copil micuț în brață

Să mai dăm odată față

Până a nu ne despărți!

Nu știm când ne-om întâlni!

Că pe mine m-au ales

La batalion de mers,

Și ne-au scos și în raion

Țvaites Marsbatalion.

Haine sure-am îmbrăcat

Și patroane-am căpătat

La drum gata de plecat.

Mă apropiu de muiere

Cu dragoste și cu jele,

Dau o sărutare mică

La al meu micuț Ionică.

Și deși eram în marș

Mă bucur că am urmaș

Cine numele să-mi poarte

Dacă aș muri la oaste

Și să-mi fie următor

Dacă-n luptă-a fi să mor,

Așa la marș am pornit

De dânsa m-am despărțit.

Era mare greutate

Pusă pe a noastre spate.

Și cu toate încărcat

La muștru ne-am depărtat

Tot așa și azi și mâni,

Nelăsând pușca din mâni.

V. Plecarea pe câmpul de luptă

Când o lună-am împlinit

De când de-acasă-am pornit,

Patru septembrie a fost

Pe noi în curte ne-au scos,

Frunză verde de șofran:

Maiorul nost Sabian,

Un om micuț de statură

Dar cu minte și cu gură.

Îndată ne-a poruncit:

În coloane de tocmit

„Țum Gebet” e de făcut,

Ca și cum eram răgut,

Că la cătană se spune:

„Țun Gebet”- spre rugăciune.

Lui Dumnezeu ne-am rugat,

Poruncile-am ascultat,

La drum gata de plecat.

Mie soartea mi-a venit

La drit Companie-mpărțit.

Aici comandant a fost

Un om înalt și frumos.

Frunzucă verde de plop

Cu numele „Laităn” Pop.

Muzica-nainte sta,

Ofițerii mâna-și da,

Și când muzica a zis,

Nu se pot ținea de plâns,

Câți oameni aici s-au strâns

Toți cu lacrimi și cu plâns

Nu lacrimi de înfricare

Ci lacrimi de despărțare;

Nu de-a războiului frică

Ei nu se tem de nimică,

Ci pentru jalea cea mare,

Ce se simte la plecare.

Cătanele mâna-și dau

Prieteni, neamuri sărutau,

Și din ochi toți lăcrimau.

Iar muzica mândru-a zis

De toți oamenii au plâns,

Cu toții ne-am petrecut

Pân` din Bistrița-am trecut.

Spicuț verde de ovăs,

Către răsărit am mers.

Iar la un loc potrivit

Cu toții-n drum ne-am oprit,

Puștile să le umplem,

Mai odihniți să mergem.

Când ai pușca plină bine,

Atunci n-ai frică de nime.

Apoi iarăși am plecat

Și prin sate-am tot intrat,

Și prin sate ne-am tot dus,

Pân` la amiezi am ajuns:

Frunză verde-a mărului,

La Prundu Bârgăului”.

Aici după ce-am sosit,

Și puțin am odihnit,

Cât ce minaj-am mâncat,

Mai departe am plecat.

Soarele era sfințit,

La „Moroșeni” am sosit

Și acolo-am și durmit.

Când de ziuă s-a zărit,

Iarăși la drum am pornit.

Stejar mândru și tufos,

Asta-ntr-o sâmbătă-a fost,

O zi mare călduroasă

Apăsa a noastre oase.

Cât a fost ziua de mare

Marș întins fără mâncare,

Mulți ficiori pe drum pica

Dară nime nu le credea,

Ci cu sabia-i lovea.

Când soarele uscă fân,

E cam greu, fiind bătrân

Să duci greutate mare

Tot pe jos fără mâncare.

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu