Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.
Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.
Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla
Cântarea războiului
de Ionică Acu
IV. Sosirea la Bistrița, în cazarmă
Târziu sara am sosit
Și iarăși ne-am coborât
Și ne-am pus la hodinit
Care unde-am nimerit,
Unde-am putut ne-am culcat,
Afară în aer curat.
Dimineața ne-am sculat,
Către cazarmă am plecat,
Pasurile (cărțile militare) le-am băgat;
Nime nu ne-a vizitat,
Prin case ne-am și băgat.
Haine nouă-am îmbrăcat,
Cele vinete-n coloare,
Când le vezi, inima te doare.
Erau acum zece zile
Trecute de la pornire,
Astăzi a zecea zi este
Și de-acasă nicio veste.
Și iată atunci o muiere
Aduce pe buze miere:
Ea mândru mi-a povestit
Cum nevasta-a poruncit,
Frunză verde de bujor,
Că eu mai am un ficior!
Foaie verde, iarbă mică,
Numele lui e Ionică,
Eu tare m-am bucurat
Că de povară-a scăpat.
Când opt zile au trecut
De când dânsa a născut
Lucru de mare mirare
E cu greu să-i dau crezare
Văd că soția îmi vine,
Să mă mai vază pe mine,
Cu copil micuț în brață
Să mai dăm odată față
Până a nu ne despărți!
Nu știm când ne-om întâlni!
Că pe mine m-au ales
La batalion de mers,
Și ne-au scos și în raion
Țvaites Marsbatalion.
Haine sure-am îmbrăcat
Și patroane-am căpătat
La drum gata de plecat.
Mă apropiu de muiere
Cu dragoste și cu jele,
Dau o sărutare mică
La al meu micuț Ionică.
Și deși eram în marș
Mă bucur că am urmaș
Cine numele să-mi poarte
Dacă aș muri la oaste
Și să-mi fie următor
Dacă-n luptă-a fi să mor,
Așa la marș am pornit
De dânsa m-am despărțit.
Era mare greutate
Pusă pe a noastre spate.
Și cu toate încărcat
La muștru ne-am depărtat
Tot așa și azi și mâni,
Nelăsând pușca din mâni.
V. Plecarea pe câmpul de luptă
Când o lună-am împlinit
De când de-acasă-am pornit,
Patru septembrie a fost
Pe noi în curte ne-au scos,
Frunză verde de șofran:
Maiorul nost Sabian,
Un om micuț de statură
Dar cu minte și cu gură.
Îndată ne-a poruncit:
În coloane de tocmit
„Țum Gebet” e de făcut,
Ca și cum eram răgut,
Că la cătană se spune:
„Țun Gebet”- spre rugăciune.
Lui Dumnezeu ne-am rugat,
Poruncile-am ascultat,
La drum gata de plecat.
Mie soartea mi-a venit
La drit Companie-mpărțit.
Aici comandant a fost
Un om înalt și frumos.
Frunzucă verde de plop
Cu numele „Laităn” Pop.
Muzica-nainte sta,
Ofițerii mâna-și da,
Și când muzica a zis,
Nu se pot ținea de plâns,
Câți oameni aici s-au strâns
Toți cu lacrimi și cu plâns
Nu lacrimi de înfricare
Ci lacrimi de despărțare;
Nu de-a războiului frică
Ei nu se tem de nimică,
Ci pentru jalea cea mare,
Ce se simte la plecare.
Cătanele mâna-și dau
Prieteni, neamuri sărutau,
Și din ochi toți lăcrimau.
Iar muzica mândru-a zis
De toți oamenii au plâns,
Cu toții ne-am petrecut
Pân` din Bistrița-am trecut.
Spicuț verde de ovăs,
Către răsărit am mers.
Iar la un loc potrivit
Cu toții-n drum ne-am oprit,
Puștile să le umplem,
Mai odihniți să mergem.
Când ai pușca plină bine,
Atunci n-ai frică de nime.
Apoi iarăși am plecat
Și prin sate-am tot intrat,
Și prin sate ne-am tot dus,
Pân` la amiezi am ajuns:
Frunză verde-a mărului,
La Prundu Bârgăului”.
Aici după ce-am sosit,
Și puțin am odihnit,
Cât ce minaj-am mâncat,
Mai departe am plecat.
Soarele era sfințit,
La „Moroșeni” am sosit
Și acolo-am și durmit.
Când de ziuă s-a zărit,
Iarăși la drum am pornit.
Stejar mândru și tufos,
Asta-ntr-o sâmbătă-a fost,
O zi mare călduroasă
Apăsa a noastre oase.
Cât a fost ziua de mare
Marș întins fără mâncare,
Mulți ficiori pe drum pica
Dară nime nu le credea,
Ci cu sabia-i lovea.
Când soarele uscă fân,
E cam greu, fiind bătrân
Să duci greutate mare
Tot pe jos fără mâncare.
Sursa:
-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.
Prof.dr. Cornel Mărculescu





