Dar războiul sfânt? Cum s-au comportat racoviţenii în lupta colosului bolşevic? Care a fost jertfa adusă de satul Racoviţa în lupta pentru apărarea Crucii, stindardului, ogorului, patriei, onoarei, virtuţii, înfrăţirii, iubirii şi legii?
Ceea ce a făcut fala, pe ceea ce s-a rezemat valoarea vieţii acestui sat, a fost totdeauna răspunsul unanim şi urgent al împlinirii datoriei către ţară. Înfrăţiţi cu brazda pământului, stăpâni pe veci pe ea şi pregătiţi să moară pentru ea şi în ea, la glasul generalului dezrobitor, au plecat fiii satului cu toţii, şi bunicii şi nepoţii, pentru a dovedi încă o dată că graniţele neamului nostru zidite în suflete mor tot în suflete. În memorabila zi de 22 iunie, când „Pe pământul Moldovei lui Ştefan cel Mare, astăzi luptă armatele române”, aşa spunea atunci „generalul”, astăzi domnul Mareşal I. Antonescu[ Ibidem, f. 439.], au plecat cu regimentele 22 Infanterie, 89 Infanterie, 38 Mircea, 7 Prahova, 19 Artilerie, 41 Artilerie, 2 TM, 3 TM etc., luptând în rândurile lor şi făcând minuni de vitejie.
Trecerea Prutului, sfărâmarea cazematelor, alungarea bolşevicilor de pe pământul voievodal al Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei sunt înfăptuiri ale glorioasei armate române. Citarea prin ordin de zi pe armată a Corpului V, din care au făcut parte luptătorii din Racoviţa, această înaltă distincţie se răsfrânge şi asupra satului nostru. Vin rând pe rând celelalte victorii: trecerea bătrânului Nistru, zdrobirea rezistenţelor bolşevice din satele-cazemate ale Ucrainei: Meuheim, Dalnic, Odesa, lupte la care au luat parte racoviţenii.
Tributul de sânge şi l-au dat. Cimitirele din satele româneşti ale Transnistriei, crucile, căştile şi florile aşezate pe mormintele lor încă umede stau martore de ce a însemnat vitejia ostaşului român. Din satul nostru, în cimitirele de la Iasca, Severinova şi Plinca odihnesc eroii: sergentul Florea C. Aurel din Reg. 89 Infanterie, cu prietenul, camaradul şi consăteanul soldatul Muşat C. Ioan, caporalul Popa I. Paraschiv din Divizionul 3 Tunuri de Munte, soldatul Muşat Gh. Marin din Reg. 22 Infanterie şi soldatul Tatu I. Marin din Reg. 19 Artilerie.
Nume de eroi, nume de martiri! Cinste lor! Cinste familiilor! Glorie lor! Ei nu sunt morţi. Trăiesc în noi.
Ei trăiesc în mintea noastră şi în suflete de mamă,
Ei trăiesc în copilaşii care încă îi mai cheamă.
Ei trăiesc în flori de luncă şi-n izvoare de cristal,
Ei trăiesc în doina dulce ce răsună sus pe deal.
Liniştit vă fie somnul vouă, dragilor eroi,
Glorie vă strigă ţara, veţi fi pildă pentru noi.
Neclintit vom face stâncă să păstrăm ce ne-aţi lăsat,
Căci pământul ţării noastre e cu sânge-amestecat.
(din poezia „Glorie vouă”, de Gheorghe Bucurică, învăţător)
Înmormântarea făcută cu toată cinstea şi onoarea cuvenită unor astfel de eroi a fost un prilej nu de bocet, nu de plânset, ci de reînălţare sufletească. Crucea dusă de camarazii lor, crucea pentru care au luptat şi în care au murit stă pildă şi ţine trează conştiinţa noastră naţională. Îi însoţeau camarazii, invalizii: caporalul Cojocaru Gh. Dumitru din Reg. 22 Infanterie, caporalul Anghel M. Nicolae din Reg. 6 Călăraşi şi toţi ceilalţi camarazi astăzi demobilizaţi.
Îi duceau spre veşnicie flori frumoase de câmpie,
Inimi calde de copii,
Feţe triste de bătrâni.
Numele lor, care se vor săpa alături de ale camarazilor lor mai bătrâni, în monumentul din faţa bisericii, va spune mult şi va vorbi peste veacuri.
A fost scris odată: „Ridicatu-s-a acest monument în anul 1936 prin concursul şi ajutorul D-lui general Dumitrescu Toma, Comandantul Corpului IV Armată, Eroilor noştri din răsboiul 1916-1918”.
Se va adăuga acestora:
Eroilor care au păşit la biruinţă
Apărând hotarul, tron şi lege şi credinţă.
Celor cu piept de fier
Ce în arşiţă şi ger
Au stat la postul lor
Şi-au gonit de la hotar
Duşmanul ce venea barbar
Cotropitor şi rău.
Şi unii şi alţii şi-au dat tributul pentru-a ţării dezrobire.
Dumnezeu să-i ierte, veşnica lor pomenire,
Iară România Mare să trăiască pe vecie,
De la Tisa pân-la Bug
A românilor să fie.
VA URMA

Prof. dr. Cornel Mărculescu