You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Palatul dintre cele două lumi

EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Palatul dintre cele două lumi

  • Post category:Editorial

Într-o vreme îndepărtată, în timpuri de mult apuse, într-un ținut parcă desprins anume din lumea poveștilor, sus pe culmea cea mai înaltă a unui munte de aramă, unde chiar și vulturii ajungeau cu greu, se afla un palat de cleștar. Era de o frumusețe răpitoare, cu multe turnuri, cu acoperișul poleit cu foiță de aur, ce strălucea în lumina soarelui de parcă ar fi fost cuprins de flăcări, geamurile ferestrelor lucrate parcă de cei mai iscusiți sticlari, din cel mai fin cristal, iar ornamentele balcoanelor erau facute din perle și diamante multicolore.

Scările, atât cele de la intrare, cât și cele din interior, erau placate cu marmura a mai fină, iar podelele erau și ele din sticlă colorată. Candelabrele, confecționate din cristal încrustat cu diamante și safire, erau atârnate de tavan cu lanțuri de aur masiv.

Un om de rând, cu greu și-ar fi putut imagina că pe pământ există un asemenea loc. Și poate că acesta era adevărul. Căci palatul de cleștar, își avea locul, undeva între cer și pământ, suspendat  deasupra unui hău, numai sprijinit cu o margine pe coasta cea mai abruptă a muntelui. Sau cel puțin, așa se vedea, căci desesubtul lui veșnic, sălășuiau fuioare groase de nori.  Din depărtare, părea că plutește în aer. De aproape, încă nu îl văzuse nimeni. Și nici pe cel, cea ori cei care locuiau în el. Nu exista nici un drum ori cărare de picior, și nici vreo punte de la muntele din apropiere care să ajungă până acolo. Era ca un cuib solitar.

Mai în glumă, mai în serios, mai din auzite sau din simple presupuneri, oamenii de la baza muntelui, o așezare cu puținilocuitori,  spuneau adesea că acolo, sus, între cer și pământ, își are sălașul Regele Vulturilor. Și asta, mai mult din cauză că, în zilele senine adeseori se puteau vedea dând rotocol turnurilor, câte unul, doi sau mai mulți vulturi. Dar de văzut intrând ori ieșind din palat, nimeni nu i-a văzut niciodată, fie vară, toamnă, iarnă sau primăvară.
Unii dintre cei mai bătrâni oameni din sat, gârboviți de ani și uitați de vreme, spuneau că, în urmă cu mult timp, se întâmplase ca o dată, să se fi arăt în toată splendoarea lui, un curcubeu, de la baza scărilor palatului, până la bolta cerului. Această afirmație, nefondată de alfel, pe care până și ei o auziseră, făcuse să se creadă că cel, cea ori cei care locuiau acolo, erau veniți din cer, cu vreun scop anume, dar nu le sosise încă vremea împinirii. Alții, spuneau că nu un curcubeu, ci un pod de aramă făcuse legătura între palat și muntele din fața acestuia. Dar nici acest lucru nu se putea demonstra, și toată lumea, aștepta, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, să vadă ce poate avea să se întâmple , totuși într-o bună zi.
*****

Trecuseră vreo optisprezece ani, de când, pe partea cealaltă a muntelui din fața palatului de cleștar, într-o grotă adâncă, o mândră fată de împărat, izgonită de la curtea tatălui său, pe motive de nesupunere și neascultare, dată în grija numai a două slujnice, dăduse naștere unei copile, frumoasă ca ziua și blândă ca noaptea înstelată.

Fusese precum spuneam, surghiunită în acel loc cumplit, pentru a-și ispăși păcatele lumești. Era un mister pentru toți, cum de se putuse întâmpla o asemenea ocară!
De la împărat și împărăteasă și până la ultima slujnică, nimeni nu avea cunoștință de faptul ca aceasta să fi stat măcar de vorbă cu vreun băiat fără să nu fi fost îndeaproape supravegheată. Și totuși, săvârșise, cum toată lumea spunea, păcatul. Păcat de care, frumoasa fată de împărat nu luase cunoștință niciodată în viața ei.

În zadar încercase ea, sărmana, să le spună că nu are nicio vină, și că rodul pântecelor ei, nu și-l poate explica nici măcar sieși, darmite altora, nu a fost chip să îi înduplece, iar hotărârea curții  a fost pusă în aplicare.

Chiar în prima noapte de surghiun, prințesa Bogdana, căci așa se numea fata de împărat, cu toate insistențele slujnicelor, nu puse geană pe geană. Își încropi un mic altar, într-un ungher mai îndepărtat, scoase din sân o iconiță pe care o luase cu ea , pe ascuns, aprinse un opaiț, și se cufundă în rugăciune.

Trecuse bine de miezul nopții, când Bogdana auzi, mai întâi o muzică divină, iar mai apoi o voce angelică, venită parcă din adâncul grotei. Șimți o ușoară tresărire când se auzi strigată pe nume, și își ascuți auzul:

-Bogdana, nu te teme! Ascultă bine ce am a-ți spune, dar să nu povestești nimănui, niciodată despe această discuție. Ești pusă într-o situație dificilă, știu, dar toate se vor lămuri într-o zi. Numai că acea zi, nu e foarte aproape. Nu ești și nu vei fi niciodată singură! Vom avea grijă de tine…

-Vom avea?…Cine ești?… Cine sunteți?, întrebă ea cu voce tremurândă.
-Sunt, de fapt suntem îngerii tăi păzitori!
-Și, scuzată fie-mi întrebarea, unde ați fost când am avut nevoie de voi?
-Acum ai nevoie de noi, și suntem aici! Până acum, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Ai o menire pe acest pământ. Tu ai fost dăruită…
-Dăruită? De cine și pentru ce?
-Tu ai fost dăruită de Dumnezue pe pământ, să dai naștere celei care va fi…Eliberatoarea.
-Eliberatoarea? Nu înțeleg!
-Toate la timpul lor! Până atunci, nicio vorbă! Lasă totul să curgă de la sine. Vei știi ce să spui și ce să faci, nu ai teamă! Nu ești și nu vei fi singură niciodată, nu uita!…mai auzi Bogdana, după care din nou, se auzi divina muzică, iar ea își continuă rugăciunea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Trecură câteva luni bune de la această întâmplare. Bogdanei îi era din ce în ce mai greu, avea o presimțire că se apropia sorocul. Ce-i drept se gândea des la ziua în care v-a aduce copila pe lume, dar nu simțea nicio neliniște.
Copila, ce ciudat! Nici măcar o clipă, de când locuia în acea grotă, nu se gândise ca se va putea întâmpla să dea naștere unui băiat. Era așa de convinsă că va fi fată, încât începuse chiar să se gândească la alegerea unui nume pentru ea. Dar orice nume îi venea în gând, nu i se părea potrivit.
-Am să-i aleg numele după naștere, sănătoasă să fie, își spunea ea de fiecare dată după vreme îndelungată de gândire!
Și cum era de așteptat, sosi și ziua în care veni pe lume, Angelica.
Căci de cum îi văzu chipul frumos, ca de îngeraș, Bogdana îi rosti imediat numele.
,,- Tu ai fost dăruită de Dumnezue pe pământ, să dai naștere celei care va fi…Eliberatoarea!”…au fost primele cuvinte care i-au răsunat Bogdanei în minte, atunci când și-a strâns fetița, pentru prima oară la piept, și tot pentru prima oară își aminti de întâia noapte de surghiun, iar din acel moment a simțit într-adevăr că nu mai e singură.
-Facă-se voia Ta, Doamne!, se trezi ea vorbind cu voce tare.
-Ai spus ceva, Domniță?, o întrebă una dintre slujnice.
-Nu, nimic. Las totul în voia celui de sus!
Când vor veni de la curte, cu provizii, te rog să dai vorbă, ca tatăl meu să fie înștiințat de nașterea copilului. Și totodată, transmite-i din partea mea, iertarea. Îl iert, căci nu a făcut decât ce trebuia să facă, nimic altceva, dar să nu îmi ceară niciodată să îi dezvălui cine este tatăl copilului, căci nu-i voi spune. Dacă Dumnezeu îi va îngădui să afle vreodată adevărul, bine, de nu, nu va ști niciodată!

*****

Așadar, trecuseră optisprezece ani, timp în care, Angelica , devenise o domniță de o frumusețe răpitoare, așa cum spuneam.
Împăratul, cuprins de remușcări, dar fără nicio putere în fața judecătorilor Curții Împărătești, încercase de nenumărate ori să obțină iertarea Bogdanei, fără nici un folos. Poate așa trebuia să se întâmple!
În schimb, obținuse aprobarea de a le îndulci traiul în surghiun, așa cum credea el de cuviință. Drept pentru care, dădu ordin să se construiască, în apropierea grotei, pentru Bogdana și Angelica, o cabană de toată frumusețea, cu toate cele necesare unui trai mai mult decât decent, cu bucătari și servitori de la curte. Ba chiar obținuse, prin solicitări repetate, dreptul de a le vizita, împreună cu împărăteasa, o dată pe an, într-o zi prestabilită, aceeași întotdeauna. Aleseseră ziua de naștere a Angelicăi.
De fiecare dată, Angelica primea de la Bunicii Împărați, câte o rochie și o pereche de pantofi.
În anul de care se face vorbire în această poveste, ea împlinea, nici mai mult, nici mai puțin de optisprezece ani, motiv de mare bucurie, și de ce nu?, un cadou în plus.
Așadar, rochia a fost confecționată din cel mai fin material, țesut cu fir de aur, iar pantofii, încrustați cu safire și diamante.
Pe lângă aceste minunății, Angelica mai primi un colier de perle și o coroniță bătută cu pietre prețioase.
Nerăbdătoare, se găti cu toate cele, ajutată de cea mai tânără slujnică, și se arătă în fața mamei și a bunicilor. Așa cum era de așteptat, așa de frumoasă era, încât la soare puteai ține ochii, dar la ea nicidecum.
Era o zi frumoasă de vară, cu soare strălucitor. Masa era așezată, sub un umbrar, lângă cabană. În momentul când cu toții se ridicaseră în picioare, la ora la care Angelica venise pe lume, pentru ca împăratul să rostească obișnuitul toast, în cinstea nepoatei sale, o lumină puternică o învălui pe aceasta, din cap până în picioare, sporindu-i și mai mult frumusețea.
De nicăieri, și de peste tot, o muzică cerească invadă văzduhul.
Toți erau încremeniți în tăcere. Bogdana, ca prin vis, recunoscu divina muzică, și inima i se făcu cât un purice. Știa că ceva se va întâmpla. Nici nu termină bine gândul, că prin hățișul din spatele cabanei, se făcu o cărare de picior, pe care Angelica porni de îndată, de parcă umblase pe ea zile de-a rândul. Cărare, o conduse la marginea unui hău, de care până atunci nimeni nu avusese cunoștință. Bogdana și ai săi părinți priveau uimiți la priveliștea din fața lor. Nu-și puteau lua ochii de la palatul de cleștar, care plutea parcă între cei doi munți. Atât de absorbiți erau de minunăția din fața lor, încât nici nu băgară de seamă că Angelica ajunsese deja la marginea prăpastiei, încă învăluită în lumină, pășind ca în transă, cu ochii ațintiți în zare.
Abia când aceasta pusese deja un picior pe buza hăului, oservară că lumina care o învăluia, se adună într-o coardă, și se arcui transformându-se într-un pod de aramă care făcu legătura între cei doi munți, iar ea merse încrezătoare mai departe.
-Se  întâmplă! Toate la timpul lor!, se trezi Bogdana spunând.
-Ce se-ntâmplă, fata mea?
-Ea este Eliberatoarea, tată, iar eu am fost dăruită să o aduc pe lume. E fără de-ceput, născută din voia Domnului. Și tot din voia lui, azi ai aflat și tu. Ce se va întâmpla de-acum în colo, vom trăi și vom vedea. După cum vezi, nu-i chip să o urmăm. În urma ei, podul se destramă. Dacă Dumnezeu va dori să aflăm vreodată de soarta ce o așteaptă, vom ști. De nu, facă-se  voia Lui! Toate la timpul lor.

*****

Ajunsă la capătul celălalt al podului de aramă, Angelica urcă scările de marmură și intră în palatul de cleștar. La început, fu mirată că nu o întâmpină nimeni, dar în scurt timp se obișnui cu singurătatea, și din instinct, urcă scara interioară, care o duse direct într-o cameră imensă, în mijlocul căreia se afla un catafalc pe care era așezat un sicriu de aur, acoperit cu capac de cristal, prin care se zărea corpul unui tânăr, ce părea că doarme, îmbrăcat în veșminte scumpe, acoperite de diamante și alte pietre prețioase, care răspândeau în jur lumini în culorile curcubeului.
-E frumos ca un…înger, gândi Angelica, cu toate că nu văzuse în viața ei unul, dar nici așa frumusețe de bărbat nu mai văzuse.
Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni altcineva. Încet, se apropie de sicriu.
-Ce pat ciudat! Și de ce doarme, mă întreb, în amiaza mare, când la noi, toată lumea este trează. Dar, așa o fi obiceiul pe-aici!
Tuși ușor, parcă a atrage atenția, dar nu observă nici măcar o tresărire pe fața celui adormit.
Se apropie și mai mult, și îl cercetă cu atenție.
-La cât e de palid, cred că doarme de ceva timp. Ori e bolnav, pare fără vlagă. Ori e din pricină că e închis, aici în patul asta ciudat și nu mai are aer! Și zicând acestea, Angelica, încercă să deschidă capacul, dar nu reuși din prima încercare. Văzând că nu e lucru ușor, își adună puterile și mai încercă o dată.
Capacul sicriului căzu pe podeaua de sticlă făcând un zgomot asurzitor. De peste tot se auziră îndată zgomote de sticlă spartă, fă a se sparge însă sau clinti ceva de la locul lui.
Tânăra domniță își acoperi urechile cu mâinile și așteptă. Curând, liniștea puse stăpânire, din nou, pe palatul de cleștar. Spre marea ei uimire, o dată cu încetarea zgomotului, tânărul cu chip angelic, se ridică în capul oaselor și zise:
-Bine ai venit, Angelica! Te așteptam.
-De unde îmi știi numele?
-De două sute de ani, stau ancorat între cele două lumi. Nici cu vii, nici cu morți. Am văzut și am auzit multe și din cer și de pe pământ. M-am născut din păcat. Însă nimeni nu a știut, până nu am împlinit o jumătate de veac. Când s-a aflat, am fost condamnat la moarte împreună cu mama mea, căci ea era pământeană, iar tatăl, din lumea cerului. După cum se știe, orice om trăiește o viață scurtă pe pământ, și una veșnică în ceruri. Eu, nu am fost ,,orice om”. Deja făceam parte din două lumi.
Văzând cruzimea oamenilor, tatăl meu, a hotărât să-mi dea o a doua șansă la viață. Dar prețul a fost prea mare, atât pentru el cât și pentru mine.
A făcut acest palat de cleștar, suspendat între cele două lumi. Apoi, m-a coborât cu alai de îngeri, pe curcubeul reflectat în lumină de pietrele de pe mantia mea, m-a așezat pe acest catafalc, până  când va veni să mă trezească o fată, fără de-nceput, crescută departe de păcatele lumești.

Prima șansă, s-a ivit acum o sută de ani, când stră-străbunica ta, a fost cât pe ce să înfăptuiască acest lucru, dar s-a speriat atât de tare când a văzut sicriul, încât a fugit de-a rupt pământul. Sfârșitul, a fost tragic. De la baza scărilor, a căzut în gol, deoarece podul dispăruse. Tatăl meu însă, a prefăcut-o într-un vultur. Urmașii ei, mai dau și astăzi rotocoale pe deasupra palatului.
Tu ai fost mult mai curajoasă decât ea. A meritat să mai aștept încă o sută de ani.
Dacă dorești să îmi devii soție, poți rămâne aici pentru totdeauna. Podul de aramă va rămâne punte de legătură între lumea ta și palatul de cleștar, iar curcubeul, între palat și lumea mea. Nu voi putea merge niciodată alături de tine pe podul de aramă, precum nici tu nu vei putea păși alături de mine pe curcubeu. Însă, ne vor putea vizita ori de câte ori doresc, bunicii și mama ta, cum de altfel îi vei putea vizita și tu. Cât privește urmașii noștrii, la vârsta la care vor putea lua decizii singuri, vor putea alege calea de urmat. De bună voie și nesiliți de nimeni, vor merge pe podul de aramă, vor păși pe curcubeu, ori vor rămâne alături de noi, cât le va fi îngăduit. Pe tatăl meu, nu îl vei cunoaște însă, niciodată. Acestea sunt condițiile pe care trebuie să le știi și să le accepți.
-Da, doresc din tot sufletul să rămân alături de tine! Voi fi onorată chiar!
Nici nu apucă bine să termine cele spuse, că așa, ca prin minune, din capătul scărilor palatului de cleștar, podul de aramă și curcubeul, se arătară dintr-o dată, în toată splendoarea lor, spre marea uimirea a locuitorilor micii așezări de la poalele muntelui.
Nici uimirea fețelor împărătești, nu a fost mai mică, la aflarea adevărului, adevăr, mai apoi, rostit din om în om, și din gură în gură, până în zilele noastre.
Că s-ar fi putut întâmpla, că de, a trecut atâta amar de vreme, ca unul să mai fi omis ceva, dând posibilitate altuia să…pună de la el, e altă poveste.
Eu, de ce să nu recunosc, palatul de cleștar și podul de aramă, nu le-am văzut niciodată, însă curcubeul, da!

Din volumul „Povești pentru copii și părinți, Editura Bibliotheca, Târgoviște , 2019.

Flori Bungete