You are currently viewing Genialitatea în școală – între nevoia de integrare și imposibilitatea de a nu ieși in evidență

Genialitatea în școală – între nevoia de integrare și imposibilitatea de a nu ieși in evidență

  • Post category:Editorial

Cum îi ajutăm pe copii să își recunoască propria genialitate? Cum îi îndrumăm să o folosească corespunzător? Sistemul educațional din România nu se ocupă în niciun fel de identificarea și încurajarea elevilor supradotați. Cât de mult influențează acest fapt dezvoltarea lor ulterioară? Sunt ținuți pe loc, sunt învățați să se conformeze, să intre în rând? Face educația (din școală sau de acasă) diferența în viitorul acestor copii?

Să fii diferit e dificil. E nevoie de curaj să îți asumi asta. Atât în copilărie, când nu deții mecanisme de a înțelege psihologii și
contexte, iar sinceritatea nefiltrată specifică celorlalți de o vârstă cu tine te poate răni. Dar mai ales la vârsta adolescenței, când tendința este de a te conforma grupului, iar influența principală asupra comportamentelor și opiniilor trece de la adulții din familie și de la profesori, la colegi și prieteni.
Am citit un studiu în care se arăta că, în cazul copiilor cu vârste sub 11 ani, popularitatea în cadrul grupului este direct proporțională cu inteligența, asimilată cu rezultatele la învățătură. Acest lucru se datorează, în mare măsură, faptului că, la vârste mici, copiii adoptă părerile adulților pe care îi au cel mai adesea în preajmă – în acest caz educatorul sau învățătorul.
În schimb, o dată cu trecerea spre adolescență, legătura devine invers proporțională. Aici putem distinge două cazuri – se face o diferență între inteligența nativă, acei copii care nu depun efort dar au totuși rezultate bune, și rezultate academice bune venite în urma unui efort consistent. În primul caz, percepția în rândul grupului nu se schimbă semnificativ, acești copii sunt în continuare acceptați. În cazul celei de-a doua categorii însă, popularitatea scade drastic. Cu atât mai mult dacă există impresia menținerii unei relații amicale sau de subordonare de către acești elevi cu figurile autoritare – în cazul de față profesorii.
Se ridică însă întrebarea: unde se încadrează copiii supradotați și care muncesc pentru pasiunea lor? Au cu totul alte preocupări față de ceilalți și nu sunt interesați de relațiile cu grupul? Nu găsesc subiecte comune de discuție? Sau inteligența emoțională va determina dacă sunt plăcuți sau respinși? Ce determină dacă un copil supradotat va fi atât de acaparat de pasiunea lui pentru un subiect anume încât să nu își dorească aprecierea grupului de colegi sau dacă va suferi din cauza acestei diferențe și va renunța voit la a-și arăta sau folosi inteligența? Familia, felul de a fi al părinților, ceea ce i s-a spus despre sine în copilăria timpurie? Moștenirea genetică? „Gradul” de supradotare?
Cred că există două moduri de aplicare a genialității: cea axată pe un sigur subiect, în care individul va ieși în evidență și își va crea un renume. Încurajată, îndrumată. Și, ceea ce eu numesc genialitate eșuată. Distribuită. Disipată. Timidă. Nehotărâtă. Nefolosită corespunzător. În care individul nu are o pasiune. Este interesat de prea multe subiecte, dar rămâne în stadiul de mediocritate, pentru că nu accordă timp suficient niciunuia. Cred că aici este greșeala sistemului de învățămât care insistă pe egalitatea materiilor, a sistemului de notare care nu ține cont de abilitățile și preferințele elevului, a părinților care cer premii și note de 10. Aceștia sunt responsabilii pentru copiii geniali pierduți. Copii cărora nu li s-a explicat că sunt geniali, cărora nu li s-a permis să urmărească ceea ce îi interesa. În schimb, le-a fost inoculată ideea că pentru a arăta că sunt inteligenți, trebuie să aibă rezultate școlare excepționale la toate materiile. Trebuie să fie pe placul tuturor profesorilor. Copii a căror libertate de alegere a fost manipulată psihologic. Viitori adulți care vor trăi cu trauma că ar fi putut fi geniali. Au rămas însă doar persoane supradotate, cu un IQ peste medie, dar care nu îi ajută prea mult. Pentru că nu știu ce le place, nu știu ce vor de la viață. Îi ajută să rezolve probleme, da.
Probabil nu le va fi foarte greu să își găsească un loc de muncă și să își desfășoare activitatea corect, la un nivel peste medie, indiferent de domeniul ales.
Dar frustrarea gândului geniului care ai fi putut fi este poate mai apăsătoare decât cea din primii ani de viață, când nu știai să te definești ca geniu.

Laura Elena Mocanu